Alina a ajuns în mai puțin de o jumătate de oră.
Când a văzut-o pe Elena atât de palidă, a înțeles imediat că se întâmplase ceva grav.
— Mătușă… ce s-a întâmplat?
Elena a pus încet dosarul medical pe masă.
Alina l-a deschis, a citit câteva rânduri și ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu asta este problema cea mai mare, a spus Elena cu o liniște care o speria chiar și pe ea.
Despre schimbarea lui Andrei.
Despre conversația auzită pe balcon.
Și despre apartamentul pentru care muncise aproape zece ani.
La sfârșit, Alina stătea cu pumnii strânși.
— Nu pot să cred că există oameni în stare de așa ceva…
Elena a scos un plic alb din sertar.
— Vreau să mergem astăzi la notar.
— Nu doar pentru testament.
Alina a ridicat privirea.
— Vreau să înaintez și actele de divorț.
— Tocmai acum trebuie. Nu vreau ca omul care îmi numără zilele rămase să primească ceea ce am construit într-o viață.
În aceeași după-amiază au ajuns la notar.
Elena a semnat fiecare document cu mâna ușor tremurândă.
Tot ceea ce agonisise urma să rămână Alinei.
La ieșire, a inspirat adânc.
Pentru prima dată după diagnostic, simțea că mai deține controlul asupra propriei vieți.
Câteva zile mai târziu, când Andrei s-a întors acasă, a găsit pe masa din bucătărie un dosar.
Primele cuvinte l-au făcut să înghețe.
— Elena… Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu vreau să-mi petrec ultimele luni din viață lângă un om care așteaptă să mor.
— Ba este. Te-am auzit vorbind la telefon.
Pentru câteva secunde n-a mai spus nimic.
Apoi a încercat să zâmbească.
Elena a pornit telefonul și i-a pus să asculte înregistrarea făcută în noaptea următoare, când repetase aproape aceleași cuvinte.
— …după aceea apartamentul rămâne al meu…
Andrei a rămas fără replică.
În zilele următoare a încercat totul.
Dar Elena nu mai credea nimic.
Prea târziu descoperise că omul de lângă ea nu plângea pentru că putea să o piardă.
Plângea pentru că putea să piardă apartamentul.
Tratamentul a început imediat după aceea.
Medicii nu i-au promis miracole.
Dar i-au propus o schemă nouă de tratament.
Primele luni au fost grele.
Zile în care nu se putea ridica din pat.
Însă Alina era mereu lângă ea.
Îi citea cărțile preferate.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, Elena nu se mai simțea singură.
Au trecut aproape opt luni.
La unul dintre controale, medicul a intrat în cabinet cu un zâmbet discret.
— Nu pot spune că sunteți vindecată.
Dar tratamentul a răspuns peste așteptări.
Elena a rămas câteva secunde fără să vorbească.
Pentru prima dată după mult timp, viitorul nu mai părea complet închis.
Între timp, divorțul devenise definitiv.
Andrei plecase din apartament fără să primească nimic.
Într-o după-amiază, a încercat să o mai caute.
— Putem măcar să stăm de vorbă?
Elena l-a privit câteva clipe.
— Știi ce m-a durut cel mai tare?
Nu că ai vrut apartamentul.
Ci că, în ziua în care am aflat că aș putea muri, eu aveam nevoie să mă țină cineva de mână…
Iar tu făceai deja planuri pentru viața de după mine.
Andrei a coborât privirea.
Nu a mai găsit niciun cuvânt.
A plecat fără să se uite înapoi.
Într-o dimineață de primăvară, Elena și Alina beau cafeaua pe balcon.
— Regreți ceva? întrebă Alina.
— Că am avut nevoie de o boală ca să văd cine mă iubea cu adevărat.
Apoi și-a ridicat privirea spre cer.
— Dar nu regret că am avut curajul să-mi aleg singură sfârșitul… și, mai ales, noul început.
În acea clipă a înțeles că cea mai valoroasă moștenire nu fusese apartamentul.
Ci libertatea de a nu lăsa niciodată lăcomia altcuiva să decidă cum se încheie povestea vieții tale.