Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pornesc din nou siguranța.
Apoi am tăiat cablul de pe frigider.
— Daniela, nu trebuia, spuse mama. O să se supere.
— Mamă, al cui crezi că este apartamentul acesta?
Am scos apă rece din frigider și i-am pus mamei ceva de mâncare.
Apoi l-am sunat pe Mauriciu.
A auzit ceva în vocea mea.
— Mama ta a oprit curentul din camera mamei mele și a încuiat frigiderul ca să nu poată mânca.
Douăzeci și cinci de minute mai târziu era acasă.
Apoi se uită spre mama mea.
— Doamnă Elena… îmi pare rău.
Mama făcu exact ceea ce făcuse toată viața.
— Lasă, mamă. Nu s-a întâmplat nimic.
Apoi se întoarse spre mine.
Se uită surprins la mine.
Apartamentul nu fusese niciodată al lui Mauriciu.
Și cu atât mai puțin al Beatricei.
Îl cumpărasem eu înainte de căsătorie, cu ajutorul unui credit pe care îl plătisem ani întregi.
Mauriciu știa asta foarte bine.
Beatrice, în schimb, își construise propria versiune a realității.
Pentru că fiul ei locuia acolo, ajunsese să considere că locuința îi aparținea și lui.
Iar pentru că Mauriciu era „băiatul ei”, într-o zi avea să-i aparțină cumva familiei ei.
Numai că eu și Mauriciu luaserăm deja o decizie.
De aproape patru luni căutam o casă.
O casă cu trei dormitoare și o curte mică, într-o zonă mai liniștită de lângă București.
Iar apartamentul urma să fie vândut pentru a finanța o parte din mutare.
Nu-i spuseserăm încă Beatricei deoarece Mauriciu voia să-i găsească mai întâi o soluție decentă.
Ea avea bani din vânzarea vechiului apartament.
Nu era dependentă financiar de noi.
Doar se obișnuise ca fiul ei să-i rezolve totul.
Beatrice era plecată trei zile la Radu și Carla.
În acele trei zile, lucrurile s-au mișcat mult mai repede decât anticipaserăm.
Apartamentul fusese deja evaluat anterior, fotografiile erau pregătite, iar agentul avea un cumpărător care îl văzuse înainte și rămăsese interesat.
Nu am vândut locuința peste noapte din răzbunare.
Procesul fusese început cu mult înainte de incidentul cu mama.
Doar că până atunci noi ezitaserăm să facem pasul final.
Telefonul meu începu să sune.
După zece apeluri, l-am pus pe silențios.
După cincizeci, Mauriciu îmi luă telefonul.
Nici măcar nu a apucat să spună „alo”.
Țipetele ei se auzeau prin telefon.
— CUM ADICĂ AȚI VÂNDUT APARTAMENTUL?
— De ce trebuia să te întrebăm?
— Pentru că locuiesc acolo!
— Ai locuit temporar cu noi.
— Și Elena este mama Danielei.
— Ba exact acesta este subiectul.
Când ajunse acasă, intră ca o furtună.
Pusese pe masă trei dosare.
— Am găsit trei apartamente de închiriat în apropiere de Radu. Dacă vrei să cumperi din nou, te ajut să cauți. Ai încă banii obținuți din vânzarea apartamentului tău și îți permiți.
Beatrice rămase cu gura întredeschisă.
— Nu, spuse Mauriciu. Noi ne mutăm.
— Tu îți alegi propria locuință.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Mauriciu închise ochii pentru o secundă.
— Mamă, ai pus lacăt pe frigider ca o femeie de șaizeci și ceva de ani să nu poată lua mâncare.
— Mâncarea cumpărată din banii tăi!
Beatrice se întoarse spre mine.
— Facturile pentru cumpărăturile din săptămâna aceea le plătisem eu.
— Dar nici măcar asta nu contează. Nu transformăm mâncarea într-o armă împotriva unui musafir.
— Ea nu era musafirul meu.
Am privit-o drept în ochi.
— Era musafirul meu. În casa mea.
Pentru prima dată, Beatrice nu avu nimic de spus.
Apoi o văzu pe mama ieșind din cameră.
Elena avea deja valiza pregătită.
— Plec mâine acasă, spuse ea. Nu vreau să fiu cauza certurilor voastre.
— Mamă, problema exista înainte să vii tu. Doar că noi ne-am obișnuit cu ea.
— Doamnă Elena, dumneavoastră nu ați făcut nimic greșit.
— Minunat. Acum toți suntem împotriva mea.
— Nu. Dar pentru prima dată nu mai confund faptul că te iubesc cu obligația de a-ți da dreptate.
Cuvintele acelea au lovit-o mai tare decât orice țipăt.
Ne-am mutat după câteva săptămâni.
Mama s-a întors în satul ei, exact cum plănuise.
Dar înainte să plece, Matei i-a strecurat în geantă un desen.
În curte desenase cinci oameni.
Și, puțin mai departe, Beatrice.
— De ce bunica Beatrice este acolo? l-am întrebat.
— Pentru că poate veni și ea.
Am râs pentru prima dată după multe zile.