Continuarea povestii – Am tras un scaun și m-am așezat în fața ei.
Nu mai simțeam nici furie. Nici teamă.
Doar o liniște ciudată. Fata mă privea nedumerită.
Cristian continua să tacă. — Bea-ți cafeaua, i-am spus.
O să ai nevoie de ea. S-a uitat când la mine, când la el. — Ce se întâmplă?
Am inspirat adânc. — Numele meu este Adriana.
Și sunt soția lui Cristian. De paisprezece ani.
Cana i-a rămas suspendată în aer.
S-a întors imediat spre el.
— Mi-ai spus că ești divorțat!
Mi-ai spus că locuiești singur!
Cristian și-a coborât privirea.
N-a avut curaj nici să confirme, nici să nege.
Dar tăcerea lui spunea tot.
Am continuat fără să ridic vocea.
Apartamentul în care te afli nu este al lui.
Este moștenirea rămasă de la tatăl meu.
Larisa s-a făcut albă la față.
A strâns geanta cu amândouă mâinile.
Credea că surprizele s-au terminat.
— Tatăl tău cum se numește?
— Ilie, gestionar la o firmă de distribuție.
Lucrează acolo de șapte ani.
Nu lipsește aproape niciodată.
— Pentru că firma aceea este a mea.
Tatăl tău îmi spune de șapte ani „doamna Adriana”.
În sufragerie s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Toată siguranța cu care intrase în casa mea dispăruse.
Nu mai părea femeia arogantă de la ușă.
Părea doar o fată care înțelegea că fusese mințită.
M-am întors spre Cristian.
— Hai să-i spunem și restul.
Cabinetul în care lucrezi funcționează într-un spațiu al firmei mele.
Iar aparatura ai cumpărat-o cu un credit pe care eu l-am garantat.
Fără mine, nimic din ceea ce ai construit nu exista.
Cristian și-a acoperit fața cu palmele.
Nu mai am nevoie de explicații.
I-am întins-o exact cum mi-o întinsese ea mie.
Dar în casa mea nu mai stai niciun minut.
Larisa și-a pus haina fără să spună un cuvânt.
La ușă s-a oprit o clipă.
Dar n-a mai rostit nimic.
Am rămas doar eu și Cristian.
Două cești de cafea se răciseră pe masă.
El a început să vorbească repede.
Spunea că fusese o greșeală.
Că nu putem arunca paisprezece ani de căsnicie pentru o aventură.
Nu l-am întrerupt nici măcar o dată.
Apoi l-am privit în ochi.
— Îți faci bagajele până diseară.
— Ai spus că locuiești singur.
În seara aceea și-a strâns lucrurile.
La plecare s-a întors spre mine.
N-o să te descurci fără mine.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— M-am descurcat după ce am preluat singură firma tatălui meu.
Cu tine o să-mi fie și mai ușor.
A plecat fără să mai spună nimic.
Divorțul a început liniștit.
Fiecare și-a urmat drumul.
Când a expirat contractul pentru spațiul în care avea cabinetul, nu l-am mai prelungit.
Când banca a cerut reînnoirea garanției pentru aparatură, am refuzat politicos.
Ci pentru că nu mai aveam niciun motiv să-mi pun semnătura pentru omul care își construise o viață paralelă.
La puțin timp după aceea, Larisa l-a părăsit.
A înțeles că fusese mințită aproape în privința fiecărui lucru important.
Câteva zile mai târziu, tatăl ei a venit la mine, la firmă.
Ținea șapca în mâini și nu îndrăznea să mă privească.
— Ilie, dumneata nu ai nicio vină.
Ai muncit cinstit șapte ani.
Și vreau să rămâi tot omul meu de bază.
A dat încet din cap și a plecat.
Au trecut luni de atunci.
Firma merge mai bine ca oricând.
Apartamentul este din nou liniștit.
Iar uneori mă gândesc la ziua în care o fată necunoscută mi-a pus haina în brațe și mi-a cerut o cafea în propria mea casă.
Pentru că, fără să știe, ea a deschis ușa prin care a ieșit din viața mea omul care nu mă mai merita.