— Radu… — a spus Sofia, ezitând — pot să te îmbrățișez?
Întrebarea l-a luat prin surprindere. A dat din cap. Fata l-a strâns tare, fără grabă. Apoi și Irina.
Radu a plecat mai departe cu inima grea, dar ciudat de caldă. A ajuns acasă târziu. Ana dormea, cu ghiozdanul lângă pat. A sărutat-o pe frunte și a rămas acolo mult timp, privind-o.
A doua zi a trecut ca prin ceață. A treia zi, sala de judecată era rece și plină. Fosta soție stătea dreaptă, cu avocatul lângă ea. Radu își frământa mâinile. Avea un dosar subțire. Ea avea unul gros.
Când și-a ridicat privirea, Radu a simțit că i se taie respirația.
Judecătorul Mihai Dumitrescu .
Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Nicio reacție. Doar o clipire lentă.
Procesul a început. Avocați. Argumente. Bani. Stabilitate. Program încărcat.
— Domnule Ionescu — a spus judecătorul — de ce credeți că meritați custodia?
Radu s-a ridicat. Vocea îi tremura.
— Pentru că sunt acolo. Pentru că o duc la școală. Pentru că îi citesc seara chiar dacă ajung rupt de oboseală. Pentru că atunci când plouă și îi e frică, sunt lângă ea. Nu sunt bogat. Dar sunt tată.
Judecătorul a tăcut mult timp.
— Am două fiice. Am crezut că dacă le ofer totul, e suficient. Într-o noapte, doi oameni diferiți mi-au arătat cât de greșit am fost.
— Custodia rămâne tatălui.
Radu a simțit că i se înmoaie picioarele.
În sală, Sofia și Irina stăteau în ultima bancă.
Judecătorul s-a uitat la ele. Apoi la Radu.
— Uneori, legea vede ce banii nu pot cumpăra.
Ana a alergat în brațele lui.
Iar în seara aceea, patru oameni au mâncat împreună la o masă mică.