Mirela a deschis ochii brusc, convinsă că visează. Degetele îi erau amorțite, dar simțea clar cum cineva trage ușor de funie, încercând să nu-i facă rău.
— Șșș… stai liniștită… — a auzit o voce joasă, de bărbat.
Ea a clipit de câteva ori. În fața ei era un tip îmbrăcat în uniformă de pădurar, cu o lanternă prinsă la piept. Avea barbă scurtă, ochi obosiți și mâinile murdare de pământ.
Era un câine lup, mare, negru, cu urechi ridicate, care stătea lângă el și o privea atent.
— Dumnezeule… — a scos Mirela un sunet răgușit. — Tu… tu cine ești?
— Mă cheamă Călin. Sunt pădurar aici. Și ăsta e Rex. Dacă era lup, acum nu mai vorbeam, crede-mă.
Mirela a început să tremure, iar când funia de la mâini a căzut în sfârșit, și-a tras brațele la piept, ca și cum abia acum își amintea că e vie.
— Eu… eu am fost… el… soțul meu…
— Nu vorbi încă mult. — Călin i-a pus repede o geacă groasă peste umeri. — Îngheață aici noaptea. Poți să mergi?
Mirela a încercat să se ridice, dar picioarele i s-au muiat. A scos un geamăt și era gata să cadă, dar Călin a prins-o imediat.
— Ușor, ușor. Hai că te duc eu până la mașină. E la vreo zece minute de mers.
— Nu… nu pot să cred… — lacrimile îi curgeau fără să se mai oprească. — M-a legat ca pe un animal…
Călin a înjurat printre dinți.
— Am găsit urme de roți. Și Rex a simțit miros de om speriat. Așa te-am găsit.
Au mers încet printre copaci, cu Rex înainte, atent la orice zgomot. Mirela simțea că i se învârte totul în cap: frig, frică, durere… dar și un fel de furie care creștea din secundă în secundă.
În mașina lui, Călin a pus încălzirea la maxim și i-a dat o sticlă cu apă.
— El… el o să mă declare moartă. Are un medic, un act… o să facă o înmormântare.
Călin a încremenit o clipă.
— Adică… omul ăsta e atât de dus?
— Da… și totul pentru bani. Pentru că dacă divorțez, nu ia nimic.
Călin a luat telefonul, dar n-avea semnal.
— Aici nu prind. Dar la cabana mea prindem. Și chemăm poliția.
Mirela a clătinat din cap.
— Nu… nu e suficient. El are relații. O să zică că inventez. Sau că-s nebună.
— Atunci ai nevoie de dovezi, nu doar de poveste. — Călin a strâns volanul. — Ai pe cineva de încredere? Familie? Prieteni?
— Avocata mea. Dana. Ea știe de prenupțial. Și… probabil acum mă caută.
La cabana pădurarului, Mirela a făcut un duș fierbinte, cu haine împrumutate. Încă tremura, dar mintea începea să i se limpezească. Călin a făcut ceai și a aprins soba.
Când telefonul a prins semnal, Mirela a sunat-o pe Dana plângând.
— DANA… sunt vie… sunt VIE!
— Mirela?! — vocea avocatei aproape că a țipat. — Doamne… Renar a raportat dispariția ta. Și azi mi-a trimis mesaj că „te-ai simțit rău” și că… că e prea târziu.
— M-a drogat. M-a legat. M-a dus în pădure. Vrea să mă îngroape cu acte false.
Dana a tăcut o secundă, apoi s-a auzit exact ca în ședințe, când devine rece și calculată.
— Ascultă-mă bine. Nu te mișca singură nicăieri. Chem poliția imediat. Și încă ceva… Renar mâine face pomenirea, da? Am primit invitația. O să fie plin de lume.
Mirela a simțit cum i se ridică stomacul.
— Mirela. Asta e șansa ta. În fața tuturor, nu poate să te facă nebună. Dacă apari, îl distrugi.
Mirela a înghițit în sec.
Călin, care auzise, s-a apropiat.
— Nu mergi singură. Te duc eu.
— Și eu sunt acolo. Și am să chem și poliția în civil. Dar trebuie să fii tare.
Mirela și-a strâns pumnii.
— Bine. Mă duc. Dacă tot a vrut spectacol… îi dau spectacol.
A doua zi, sala era decorată în negru, cu lumânări și un portret al Mirelei cu o fundiță neagră pe colț. În față, Renar stătea cu ochii „roșii”, teatral, ținând-o de braț pe blonda aia.
Se auzea un murmur trist, fals pe alocuri. Lumea se uita la el ca la un biet om distrus.
— Mirela… a fost… femeia vieții mele…
În prag, Mirela stătea dreaptă, palidă, dar vie. Cu părul prins simplu și o privire care tăia ca lama. Lângă ea era Călin.
Pentru două secunde, nimeni n-a scos un sunet.
Apoi cineva a scăpat o farfurie.
Renar a făcut un pas în spate, ca și cum ar fi văzut o fantomă. Fața lui s-a albit complet.
— Bună ziua tuturor. Îmi pare rău că vă stric „pomenirea”… dar se pare că am înviat.
Un val de șoapte a explodat.
— E ea! — Doamne! — Cum e posibil?!
Mirela s-a apropiat de Renar încet. L-a privit fix.
— Ai plâns frumos. Aproape că te-aș crede.
Renar a încercat să zâmbească, să joace.
— Mirela… eu… eu nu înțeleg… unde ai fost? Te căutam…
— Nu te mai chinui. Știu tot. Și știu și despre „medicul” tău, și despre actele tale. Și despre cățelușa blondă de lângă tine.
Blonda s-a tras repede, jenată și speriată.
Atunci s-au văzut doi polițiști în civil, care au intrat discret. Dana era în spate, cu telefonul în mână, înregistrând.
Mirela a ridicat mânecile.
— Uitați-vă aici. Urmele de funie. Și mai am și martor: pădurarul care m-a găsit. Plus că există urme în pădure, se poate verifica traseul, camerele de la benzinării… tot.
Polițistul s-a apropiat de Renar.
— Domnule Renar, sunteți rugat să ne urmați.
Renar a început să râdă nervos.
— Serios? Credeți o femeie isterică? Ea a fugit singură, sigur…!
Mirela s-a aplecat spre el, doar cât să audă el.
— Ai uitat un detaliu, dragul meu: eu încă sunt proprietara casei. Și ghici ce? În subsolul ăla umed în care m-ai ținut… sunt camere de supraveghere. Le-am instalat acum câteva luni. Pentru „siguranță”. Tu nici n-ai observat.
Și exact atunci, polițistul i-a pus cătușele.
Sala a izbucnit într-un haos total.
După câteva săptămâni, Mirela stătea pe balconul apartamentului ei, cu o cană de cafea. Aerul de dimineață era curat, liniștitor. Procesul era în desfășurare, dar lucrurile mergeau clar în favoarea ei: tentativa de omor, sechestrare, fals… tot.
Renar nu mai era „văduvul îndurerat”. Era un om terminat, cu zeci de ochi pe el.
Dana i-a trimis un mesaj: „Felicitări. Judecătorul a aprobat ordinul de protecție. Nu se mai apropie de tine nici la 100 de metri.”
— Te-ai obișnuit cu cafeaua fără zahăr?
Călin. Venise să vadă dacă e bine. Nu era genul care promite mult. Doar era acolo.
Mirela a ridicat sprâncenele.
— Nu. Dar cred că m-am obișnuit să nu mai înghit minciuni.
— Asta e cel mai bun obicei.
Mirela a privit în zare și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că nu mai trăiește în frică.
— Știi ceva? — a zis ea încet. — Cred că moartea aia… a fost, de fapt, o renaștere.
— Atunci să trăiești, Mirela. Pe bune. Nu doar să supraviețuiești.
Și de data asta, chiar a simțit că poate.