Ioana a rămas câteva secunde cu ochii în masă.
Apoi și-a retras încet mâna dintre degetele mele.
“În anul doi am rămas fără bani.”
“Bursa nu-mi ajungea. Ce-mi trimiteai tu… știam cât de greu îi strângeai.”
“Ioana, puteai să-mi spui.”
“Și ce să-ți spun? Că nu-mi ajung banii? Ca să mai iei tu încă un serviciu?”
“Am încercat să lucrez. Cafenele, magazine… dar nu reușeam să împac programul cu facultatea și tot nu-mi ajungeau.”
Ioana și-a șters obrazul.
“O fată pe care o cunoșteam mi-a spus că există oameni care plătesc foarte bine pentru companie la cine, evenimente, întâlniri.”
Am simțit că mi se răcește mâna pe ceașcă.
“La început asta a fost tot.”
Ioana a continuat singură.
“După aceea au început alte propuneri.”
“Și am acceptat lucruri pe care nu credeam că o să le accept vreodată.”
Am închis ochii pentru o clipă.
În tot timpul acela eu îi trimisesem borcane cu dulceață.
O sunasem să-i spun să se îmbrace gros.
O întrebasem dacă mănâncă.
Iar fata mea trăia o viață despre care nu știam nimic.
“De ce n-ai venit acasă?”
Ioana a început iar să plângă.
“Pentru că după ce am intrat în asta mi-a fost rușine să mă mai întorc.”
“Și pentru că, după un timp, nu mai știam cum să ies.”
“Mi-a fost frică uneori.”
N-am împins-o să-mi spună mai mult.
“A aflat întâmplător. M-a văzut cu cineva și m-a întrebat. Am mințit-o. După aceea a înțeles.”
Ioana a dat încet din cap.
Am rămas mult timp fără să spun nimic.
Ioana m-a privit speriată.
“Am venit până aici ca să văd.”
Apartamentul era la câteva minute.
Când Ioana a deschis ușa, am înțeles de ce îi fusese atât de frică să mă aducă acolo.
Nu semăna deloc cu viața unei studente.
Haine pe care eu nu mi le-aș fi permis nici dacă aș fi pus bani deoparte luni întregi.
M-am plimbat încet prin sufragerie.
“Și eu credeam că stai la cămin.”
M-am uitat spre bucătărie.
“Eu îți trimiteam zacuscă și murături.”
“Îți puneam bani în plic când puteam.”
Apoi pur și simplu s-a prăbușit.
Nu mai era femeia impecabilă care coborâse din bloc cu geanta scumpă pe umăr.
Și-a ridicat fața udă de lacrimi.
“De luni întregi vreau să mă opresc.”
“Atunci de ce nu te-ai oprit?”
“Nu vreau să vorbesc acum despre asta.”
A început să plângă din nou.
“Mie nu mi-e rușine cu tine.”
“Mi-e frică pentru tine. Sunt supărată că ai rămas singură cu toate astea. Sunt supărată că n-am văzut.”
“Dar cu tine nu mi-e rușine.”
Atunci s-a aruncat în brațele mele.
Exact cum o strângeam când era mică și venea acasă cu genunchii juliți.
M-a privit fără să înțeleagă.
“Cele fără de care nu poți pleca.”
“Nu. Este închiriat. E plătit până la sfârșitul lunii.”
“Perfect. Lași cheile proprietarului.”
A rămas cu ochii la mine.
“Și anul acela va exista și peste o lună.”
“Mamă, nu pot să abandonez.”
“Nu ți-am spus să abandonezi.”
“Ți-am spus să ieși de aici. După aceea găsim o soluție.”
Pentru prima dată în seara aceea, Ioana a respirat adânc.
Ca și cum cineva îi dăduse voie.
Lucrurile personale de care avea nevoie.
Înăuntru erau rochii, pantofi și paltoane scumpe.
A rămas câteva secunde uitându-se la ele.
Paltonul cu care coborâse la mine a rămas acolo.
Înainte de culcare am făcut ceai.
Aveam în geantă un pachețel cu mentă și frunze de coacăz din grădină.
Ioana a luat prima înghițitură.
Pentru prima dată de când ajunsesem la Iași, a zâmbit.
Ioana a lăsat cheile pentru proprietar.
Nu și-a luat rămas-bun de la nimeni.
În autobuz s-a așezat lângă mine.
După nici jumătate de oră și-a sprijinit capul pe umărul meu.
Am stat nemișcată aproape tot drumul.
Primele săptămâni acasă n-au fost ușoare.
Uneori stătea ore întregi lângă fereastră.
Am ținut curioșii la distanță.
Încet, a început să revină.
Mai întâi a ieșit în curte.