Am mai citit o dată paragraful.
Nu, nu înțelesesem greșit.
Documentul pe care Andrei îl numise „o simplă formalitate” era o propunere de convenție matrimonială. Numai că nu semăna deloc cu ceea ce îmi explicase el în ultimele săptămâni.
Casa pe care o cumpărasem cu ani înainte să-l cunosc apărea menționată într-o formulare pe care nu o înțelegeam complet, dar suficient cât să-mi ridice toate semnele de întrebare.
La fel și economiile mele.
În schimb, bunurile și participațiile lui în firma familiei erau tratate separat.
Am simțit din nou greață.
Nu aveam de gând să trag singură concluzii juridice la două dimineața.
nu aveam să semnez nimic.
Am salvat documentul, mi l-am trimis pe adresa personală și am făcut capturi ale mesajelor.
Apoi am închis telefonul.
Rochia de mireasă atârna în continuare în fața mea.
Cu câteva ore înainte mă uitasem la ea și mă întrebasem dacă Andrei va plânge când mă va vedea venind spre el.
Acum nu mai simțeam nimic.
La trei fără un sfert i-am trezit pe copii.
Matei a deschis primul ochii.
Ana se ridică în pat și își strânse ursulețul la piept.
Nu puteam să le spun adevărul atunci.
— Da. Mergem câteva zile la mătușa Elena.
Matei se uită spre hainele pregătite pentru nuntă.
— Dar mâine ne căsătorim cu Andrei.
Formularea lui m-a făcut să-mi mușc buza.
Pentru ei nu era nunta mea.
Andrei avusese grijă să le spună asta.
— Pentru că am aflat niște lucruri pe care trebuia să le aflu mai devreme.
— A făcut Andrei ceva rău?
— Vorbim când ajungem la mătușa Elena.
N-am vrut să-i fac să-l urască.
Am vrut doar să-i scot de acolo.
La 3:26 am pus ultima geantă în portbagaj.
La 3:31 am plecat din București.
Telefonul era pe silențios.
Când am intrat pe DN1, am început să plâng.
Nu pentru nunta pierdută.
Plângeam pentru că îmi aminteam fiecare moment în care îmi ignorasem instinctul.
Fiecare glumă despre economiile mele.
Fiecare întrebare despre salariu.
Fiecare sugestie că poate ar fi mai bine să renunț la serviciu.
— Acum că intri în familia noastră, trebuie să înveți să ai încredere.
La șapte dimineața, Elena ne-a deschis ușa apartamentului ei din Brașov.
Era în pijama, cu părul prins neglijent.
Nu m-a întrebat nimic în fața copiilor.
I-a dus în bucătărie, le-a făcut cacao și le-a spus că pot dormi în camera de oaspeți.
Abia după ce au adormit din nou i-am povestit tot.
I-am pus și înregistrarea pe care telefonul o salvase parțial din apel.
Elena asculta fără să vorbească.
„Unde să se ducă? Cu doi copii? Are nevoie de mine…”
— Nu trebuie să aud eu mai mult. Tu ai auzit suficient.
Apoi i-am arătat documentul.
— Nu semnezi nimic până nu-l vede un avocat al tău.
La ora nouă și douăzeci, telefonul meu avea 17 apeluri pierdute.
„Nu-mi face asta astăzi.”
„Sunt oameni care vin la nuntă.”
„Măcar răspunde și explică-mi ce naiba se întâmplă.”
Niciun mesaj nu întreba dacă eu sau copiii eram bine.
Nici măcar „bună dimineața”.
— Ce cauți la Brașov? Astăzi ne căsătorim!
— Nu, Andrei. Astăzi trebuia să ne căsătorim.
— Ai uitat apelul deschis aseară.
Apoi vocea lui se schimbă.
Nu „despre ce vorbești?”.
Atunci am știut că luasem decizia corectă.
— Te-am ascultat, Andrei. Aproape douăzeci de minute.
— Era o discuție între mine și familia mea. S-au spus niște lucruri la nervi, niște glume…
— Putem discuta când vii acasă.
— Nu poți anula o nuntă în dimineața nunții!
Tonul lui deveni mai aspru.
— Sunt peste o sută de oameni invitați. Restaurantul e plătit. Părinții mei sunt acolo. Ce vrei să le spun?
— Că mireasa te-a auzit vorbind când credeai că nu te aude.
— Și documentul? am continuat.
— Exact asta mi-ai scris.
— Nu înțelegi ce ai citit.
— Probabil. De aceea îl va citi avocatul meu.
Atunci tonul lui s-a schimbat complet.
— De ce ai nevoie de avocat? Doamne, exagerezi totul!
Am privit spre ușa camerei în care dormeau copiii.
— Dar prefer să exagerez la Brașov decât să aflu după nuntă că trebuia să plec.
În aceeași după-amiază, Elena m-a pus în legătură cu o avocată pe care o cunoștea.
Mi-a explicat fiecare paragraf pe înțelesul meu.
Unele prevederi erau mai puțin dramatice decât îmi imaginasem la două dimineața.