Sângele încă curgea, cald și lipicios. Îl simțeam pe piele, îl simțeam în suflet.
Durerea nu mai era doar fizică.
Acesta era sfârșitul a tot ce sperasem.
Radu s-a apropiat de mine și s-a aplecat ușor, ca și cum mi-ar fi făcut o favoare.
„Tatăl tău? Ce o să facă? O să vină cu pensia lui de 2.000 de lei să ne certe?”
Pentru prima dată, nu-mi mai era frică.
Elena a dat ochii peste cap.
„Nu te mai prosti. Ridică-te și dă cu ștergerea pe jos.”
M-am sprijinit de masă și m-am ridicat singură. Fiecare mișcare era ca un cuțit.
Dar m-am oprit din plâns.
A ezitat o fracțiune de secundă. Poate pentru că tonul meu nu mai era cel al unei femei care cere permisiunea.
Mi-a aruncat telefonul la picioare.
Cu mâinile tremurânde, am ridicat receptorul și am format numărul pe care îl știam pe de rost din copilărie.
„Da”, a răspuns vocea tatălui meu.
Un „da”, dar cuprindea o lume întreagă.
Nu m-a mai întrebat nimic.
Douăzeci de minute mai târziu, sirenele au spart liniștea nopții.
Trei mașini de poliție au oprit în fața casei. În spatele lor, un SUV negru.
Vecinii și-au aprins luminile.
Radu s-a dus la fereastră, surprins.
Când au intrat, tatăl meu stătea în spatele lor. În uniformă. Comandantul-șef al Brigăzii de Investigații.
Nu vorbea niciodată despre funcția sa în casa asta. Pentru ei, era doar un „socru pensionar de la țară”.
La mâinile mele tremurânde.
Ceva din interiorul lui a tresărit.
„Ambulanța e pe drum”, a spus polițistul.
Radu a început să mormăie explicații.
Tatăl meu s-a apropiat și m-a apucat de umeri cu o îngrijorare pe care nu o mai simțisem din copilărie.
„S-a terminat”, a spus el. De acum înainte, s-a terminat.
În noaptea aceea mi-am pierdut copilul.
Dar mi-am recăpătat viața.
Radu a fost încătușat pentru violență domestică și obstrucționarea asistenței. Elena pentru agresiune.
Procesul nu a fost scurt.
Tatăl meu nu a intervenit ca ofițer de poliție.
Șase luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic, închiriat, aproape de părinții mei. Cu pereți drepți. Cu liniște.
Aveam un nou loc de muncă.
Încă mai visam sânge uneori.
„Nu-l puteam alege pe soțul tău. Dar mă pot asigura că nimeni nu te va mai atinge vreodată.”
Nu pentru că totul era bine.
Ci pentru că, pentru prima dată, eram liberă.
Ca să-ți amintești că meriți mai mult.