— Am nevoie de ajutorul vostru.
Tudor a tras imediat un scaun.
Carmen și-a pus geanta în poală.
— Mi-au sunat azi de la agenție.
— Cea în Italia. V-am spus de ea.
Carmen și două prietene voiau să plece șase zile la Roma și Florența în noiembrie.
— Și ce s-a întâmplat? a întrebat Tudor.
— Trebuie să achit diferența până luni. Eu eram convinsă că termenul este la sfârșitul lunii.
Am crezut că n-am auzit bine.
Tudor însă n-a avut nicio reacție la sumă.
— Deci îți mai trebuie vreo 2.500?
— Dacă nu plătesc, pierd avansul. Și fetele și-au făcut deja planurile.
Am rămas cu mâna pe mânerul ceainicului.
Am privit spre caietul de pe masă.
Tudor și-a încordat maxilarul.
Carmen s-a uitat când la mine, când la el.
— Nu, a spus Tudor repede.
— Discutam despre bani, am spus eu.
— Despre lemnele pentru mama.
— Mama are nevoie de lemne pentru iarnă. Tudor tocmai mi-a explicat că nu ne permitem.
— N-am spus că nu ne permitem.
— Ai spus că avem alte priorități.
— Nu am știut că aveți probleme, spuse ea.
— Atunci cumpărăm lemnele.
— Mama pierde avansul dacă nu plătește până luni.
— Iar mama mea stă într-o casă în care noaptea sunt câteva grade.
— Pentru că nu sunt același lucru.
— Dacă e o problemă, nu vreau banii.
Tudor s-a întors imediat spre ea.
— Mamă, stai jos. Nu e nicio problemă.
— O faci să se simtă prost pentru că ne-a cerut ajutorul.
— Mama mea nici măcar nu ne-a cerut.
— Eu ți-am spus că vreau să-i cumpărăm lemne.
— Oana, mama are termen până luni.
— Și frigul îi cere mamei mele programare?
Carmen a pus mănușile în geantă.
El i-a prins ușor brațul.
— Nu pleci nicăieri. Îți dau eu banii.
A fost prima dată când am spus-o atât de simplu.
— Adică nu sunt de acord să luăm 2.500 de lei din banii casei pentru excursia mamei tale după ce, acum zece minute, mi-ai spus că nu putem cumpăra lemne pentru mama mea.
— Îți dau salariul înapoi luna viitoare.
— Nu-mi dai mie nimic înapoi. Sunt banii noștri.
— Exact. Și eu am dreptul să decid.
— N-am ce să răstălmăcesc.
Am tras caietul spre mine.
— Hai să facem exact cum ai spus tu.
Am tras o linie dedesubt.
— Nu. La birou oamenii trebuie să justifice cheltuielile.
— Oana, nu vreau să fiu motiv de ceartă.
— Nu dumneavoastră sunteți motivul.
— Problema este că pentru mama mea fiecare leu trebuie justificat, iar pentru mama ta ai spus „rezolvăm” înainte să termini de auzit suma.
— Pentru că știu că mama nu-mi cere bani în fiecare lună.
— Mama ta are casă la țară. Tot timpul apare ceva.
— Și mama ta tocmai ne cere bani pentru o excursie.
Tudor a lovit masa cu palma.
Bucătăria s-a făcut liniștită.
Carmen s-a uitat spre fiul ei.
Pentru prima dată de când intrase, părea deranjată de el, nu de situație.
— Nu. Are dreptate în privința asta.
Tudor a rămas cu gura întredeschisă.
Carmen și-a pus eșarfa la loc.
— Nu pentru medicamente. Nu pentru mâncare. Nu pentru că n-am cu ce să mă încălzesc.
Replica ei l-a lovit mai tare decât orice îi spusesem eu.
— Bine. Îți dau din banii mei.
— Care sunt banii tăi? am întrebat.
— Atunci eu cumpăr lemnele din salariul meu.
— Oana, nu asta am stabilit.
— Asta încerc să-ți explic de o jumătate de oră. Când e vorba de banii mei pentru mama mea, devin „banii casei”. Când e vorba de banii tăi pentru mama ta, devin „salariul meu”.
N-a mai avut răspuns imediat.
— Eu nu iau niciun ban de la voi.
— Nu. Mă descurc. Dacă pierd avansul, îl pierd.
— Aproximativ 2.200 cu transport.
— Atunci pe alea le-aș plăti înainte.
Tudor s-a lăsat pe scaun.
— Minunat. Acum sunteți amândouă împotriva mea.
— Nu sunt împotriva ta, spuse Carmen. Doar că nu pot să stau aici cu biletele mele la teatru în geantă și să pretind că excursia mea este mai urgentă decât căldura unei femei de 68 de ani.
Am rămas singuri în bucătărie.
Tudor nu m-a privit câteva minute.
În cele din urmă a arătat spre caiet.
— Cât ai spus că sunt lemnele?