Numele îi scăpă atât de încet, încât femeile aproape că nu-l auziră.
Cea mai în vârstă își coborî batista.
Se uita la femeia din sicriu.
Părul castaniu îi fusese aranjat atent în jurul feței, iar mâinile îi erau împreunate pe piept.
Dar nu ea îl făcuse să încremenească.
Ci medalionul de la gâtul ei.
Un oval mic din argint, zgâriat într-o parte.
Grigore întinse mâna, apoi se opri înainte să-l atingă.
— De unde are medalionul acesta?
Cele două femei se priviră.
Grigore deveni și mai palid.
— Cum o chema pe mama ei?
Părintele se sprijini de marginea unui scaun.
Și nu era doar medalionul.
— Trebuie să-mi spuneți când s-a născut Ana.
Maria îl privi suspicios.
Data era exact cea pe care o purtase în memorie timp de 35 de ani.
Cu mult înainte să devină preot, Grigore fusese un tânăr de 24 de ani care credea că știa cum avea să arate întreaga lui viață.
Se cunoscuseră în facultate.
Fuseseră împreună aproape doi ani.
Elena rămăsese însărcinată.
Grigore își amintea și acum seara în care ea îi spusese.
— Ne descurcăm — îi spusese.
Două săptămâni mai târziu, Elena dispăruse.
Scrisorile lui se întorseseră.
Telefonul fusese deconectat.
Iar după câteva luni primise o singură scrisoare de la mama Elenei.
„Sarcina nu a fost dusă la termen. Elena nu mai dorește să te vadă. Te rugăm să nu o mai cauți.”
Ani mai târziu, după alte pierderi și după un drum lung pe care nici el nu și-l imaginase în tinerețe, alesese viața preoțească.
Nu uitase niciodată de Elena.
Dar crezuse că acel copil nu existase.
— Medalionul — șopti el. — Eu i l-am dat Elenei.
Bătrâna de lângă Maria începu să plângă și mai tare.
— Mamă… — spuse Maria încet.
Bătrâna își strânse batista.
— Elena avea 22 de ani. Era speriată. Tatăl ei era furios.
Bătrâna privi spre sicriu.
Grigore simți că încăperea se învârte în jurul lui.
— Soțul meu a obligat-o pe Elena să rupă orice legătură cu tine.
— Și mi-ați spus că pierduse copilul.
Bătrâna începu să plângă.
— Stați puțin. Ce spuneți?
Și înțelese înainte ca cineva să rostească acele cuvinte.
Grigore privea chipul Anei.
— Elena i-a spus vreodată cine era tatăl ei?
Maria clătină încet din cap.
— Ana a crescut crezând că tatăl ei plecase înainte să se nască.
Cuvintele acelea îl loviră mai tare decât orice altceva.
— Cred că mama știa asta — răspunse Maria.
Bătrâna începu să vorbească printre lacrimi.
— Elena a vrut să te caute după moartea soțului meu. Dar trecuseră deja 18 ani. A aflat că deveniseși preot. A spus că nu vrea să-ți distrugă viața.
Pentru prima dată, vocea lui Grigore deveni aspră.
— Mi-ați luat posibilitatea de a-mi cunoaște propriul copil și ați numit asta protejarea vieții mele?
Slujba nu putea continua în starea aceea.
Grigore chemă un alt preot.
Nu voia să transforme înmormântarea Anei într-un spectacol despre propria durere.
Ieși câteva minute în curtea bisericii.
Acolo, Maria îl găsi așezat pe o bancă.
— Există ceva ce trebuie să vedeți.
Ana, zâmbind, alături de o fetiță de aproximativ opt ani.
Grigore ridică brusc privirea.
— La tatăl ei. Părinții sunt despărțiți. N-am vrut s-o aducem atât de devreme. Va veni la cimitir împreună cu el.
Grigore se uită din nou la fotografie.
În mai puțin de o oră aflase că avusese o fiică.
Că o pierduse fără să o cunoască.
Ar fi fost nedrept față de copil.
După înmormântare, Grigore a cerut familiei timp pentru a verifica totul.
Au găsit scrisorile Elenei.
Au găsit vechi fotografii.
Și, ulterior, cu acordul celor implicați, legătura biologică a fost confirmată.
Dar adevărul nu i-a oferit finalul fericit pe care și l-ar fi dorit.
Nu putea recupera 35 de aniversări.
Nu putea fi acolo în prima zi de școală.
Nu putea s-o învețe să meargă pe bicicletă.
Nu putea auzi primul ei cuvânt.
Nu putea răspunde la întrebările pe care probabil Ana le pusese despre tatăl ei.
Câteva săptămâni mai târziu, Maria îi aduse o cutie.
Înăuntru erau fotografii, diplome, felicitări și câteva caiete.
„Dacă l-aș întâlni vreodată pe tata, nu l-aș întreba de ce a plecat. L-aș întreba dacă s-a gândit vreodată la mine.”
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu ca preot.