“De ce mi-ai spus că asta a fost dorința mamei?”
Tata n-a răspuns imediat.
Mihai privea în pământ. Cristina și Radu se uitau când la mine, când la documentul pe care tata îl ținea strâns în mână.
“Pentru că trebuia să rezolvăm succesiunea”, a spus în cele din urmă.
“Nu asta te-am întrebat.”
“Irina, au trecut trei ani.”
“Nu mai are rost să răscolim totul acum.”
“Atunci spune-mi că documentul ăsta nu e real.”
“Spune-mi că mama nu a semnat asta.”
“Pentru că nu înțelegeți contextul.”
“Acum cinci minute Irina era aia care se uită la Exceluri. Dintr-odată noi nu mai înțelegem niște hârtii?”
Tata i-a aruncat o privire.
Atunci am știut că îl lovisem unde trebuia.
Documentul îl găsisem cu două luni înainte.
După moartea mamei, o parte dintre lucrurile ei rămăseseră într-un dulap din casa unei mătuși. Fotografii, agende, câteva dosare, acte vechi.
“Irina, vino să vezi ce vrei să păstrezi înainte să le mut.”
Într-un dosar albastru găsisem copii după acte legate de firma pe care mama și tata o construiseră împreună.
Și o declarație semnată de mama cu mai puțin de un an înainte să moară.
Nu spunea că eu trebuia exclusă.
Nu spunea că firma trebuia să rămână numai celor trei copii care lucrau acolo.
Mama scrisese clar că partea ei trebuia împărțită egal între cei patru copii.
Eu citisem documentul de cinci ori.
Apoi mersesem cu el la un avocat.
Nu ca să pornesc un război.
Ci pentru că voiam să știu dacă înțelesesem bine.
După moartea mamei, tata îmi spusese altceva.
“Ultima ei dorință a fost ca firma să rămână celor care se ocupă de ea. Tu ți-ai ales alt drum.”
Pentru că fusesem convinsă că până și mama, singurul om care mă susținuse, hotărâse în final că eu nu meritam să fac parte din ceea ce construise.
Tata îmi pusese apoi în față actele prin care renunțam la orice pretenție legată de partea aceea.
“Este doar ceea ce a vrut mama.”
Acum îl priveam în curte, cu frații mei lângă noi.
“Nu te-am întrebat pentru binele cui.”
“Irina, tu nu voiai să lucrezi cu noi.”
“Atunci ce sens avea să deții o parte din companie?”
“Nu tu trebuia să hotărăști asta.”
“Eu am ținut firma în viață.”
“Și mama a construit-o cu tine.”
“Mama ta nu înțelegea toate implicațiile.”
Am simțit că-mi vine să râd.
“Interesant. Când era în viață spuneați tuturor că firma există datorită vouă doi. Acum, când documentul ei nu-ți convine, nu mai înțelegea ce semna.”
“Ba tocmai am aflat că este.”
“Putem să intrăm în casă și să discutăm ca oamenii?”
“Mihai n-are nicio legătură.”
Asta mi-a fost suficient.
“Știam că mama voia să împartă partea ei.”
Cristina s-a întors spre el.
“Nu știam toate detaliile.”
“Știai că Irina credea că mama a exclus-o?”
“Pentru că tu ai fost acolo când am semnat.”
Nu spusese aproape nimic.
Atunci crezusem că vorbește despre acte.
Acum înțelegeam ce fusese “mai simplu”.
Cristina s-a uitat la tata.
“Nouă ne-ai spus că Irina nu vrea nimic.”
“Pentru că asta era situația.”
“Nu. Ne-ai spus că a fost alegerea ei.”
Tata și-a pierdut răbdarea.
“Pentru Dumnezeu, vorbim despre o firmă, nu despre o jucărie pe care o împărțiți între voi!”
“Nu”, am spus. “Vorbim despre faptul că ai folosit-o pe mama după ce a murit ca să mă faci să semnez.”
“Spune-mi un singur lucru și plec.”
“Dacă îmi spuneai adevărul atunci, aș mai fi semnat?”
Nimeni n-a mai spus nimic.
“Deci de asta m-ai mințit.”
Tata și-a trecut mâna peste frunte.
“Am făcut ce trebuia să fac.”
“De data asta? Nimic din ce decide tata pentru mine.”
Am urcat în Mercedes și am plecat.
A doua zi dimineață aveam paisprezece apeluri pierdute.
Nu le-am răspuns imediat.
“Putem vorbi doar noi două?”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
“Am verificat actele pe care le mai aveam eu.”
“Tata ne-a spus povești diferite tuturor.”
Cristina crezuse că eu renunțasem pentru că uram firma.
Radu crezuse că primisem bani separat.
Mihai fusese singurul care știa că mama intenționase o împărțire egală.
“De ce ar fi făcut asta?” a întrebat Cristina.
“Asta nu face minciuna mai mică.”
Problema financiară era separată.
Firma îmi datora bani reali.