Mama lui Laurențiu stătea în prag, cu geanta strânsă la piept și privirea rece.
— Am venit să lămurim lucrurile, repetă ea. Laurențiu m-a sunat și mi-a spus că vrei să-l dai afară din casă.
Elena o privi câteva secunde.
— Intrați. Chiar cred că ar trebui să lămurim tot.
Femeia păși în sufragerie și abia atunci o observă pe Livia, care stătea lângă canapea cu geanta în mână.
Laurențiu interveni imediat:
— Mamă, nu contează acum.
— Ba cred că tocmai asta contează, spuse Elena. Ea este Livia. Femeia cu care fiul dumneavoastră are o relație de câteva luni.
Tăcerea căzu peste încăpere.
Mama lui Laurențiu își întoarse încet capul spre el.
— Lucrurile între mine și Elena nu mai mergeau de mult…
— Nu asta te-am întrebat.
Laurențiu își trecu nervos mâna prin păr.
Livia părea că și-ar fi dorit să dispară.
De data aceasta nimeni n-o opri.
După ce ușa se închise în urma ei, mama lui Laurențiu se întoarse spre Elena.
— Chiar și așa, sunteți căsătoriți. Nu poți să-l arunci pur și simplu în stradă după atâția ani.
— Interesant. El poate să aducă o altă femeie aici, dar eu trebuie să mă gândesc unde va dormi?
— Nu spun asta. Dar apartamentul acesta a fost casa voastră.
— Casa noastră, poate. Proprietatea mea, sigur.
Laurențiu lovi dosarul cu palma.
Scoase actele și le așeză pe masă.
— Apartamentul a fost cumpărat pentru mine de tatăl meu înainte să mă căsătoresc cu Laurențiu. Este proprietatea mea. Exclusiv a mea.
Mama lui îl privi nedumerită pe fiul ei.
— Mi-ai spus că l-ați cumpărat împreună.
Elena întoarse imediat capul spre el.
— Nu-mi amintesc exact ce am spus…
— Ba eu îmi amintesc, interveni mama lui. Mi-ai spus că plătiți împreună pentru el și că ai investit o grămadă de bani.
Elena simți cum ultimele bucăți din imagine se așezau la loc.
Nu fusese doar infidelitatea.
Laurențiu își construise în fața propriei familii o altă viață. Una în care el era bărbatul care întreținea casa, iar Elena era femeia nerecunoscătoare care beneficia de eforturile lui.
— Foarte bine, spuse ea. Atunci poate că este momentul să aflați și restul.
Laurențiu ridică privirea.
— Nu. Tu ai vrut să discutăm.
Își scoase telefonul și deschise aplicația bancară.
— Utilitățile sunt plătite de mine. Cheltuielile apartamentului sunt plătite în mare parte de mine. Eu lucrez uneori câte douăsprezece ore, iar fiul dumneavoastră vine acasă și mă întreabă de ce nu-l așteaptă cina.
Mama lui nu mai spunea nimic.
— Și în timp ce eu eram la cabinet, continuă Elena, el avea timp să-și aducă amanta aici.
— Nu este nevoie să mă umilești în fața mamei mele! izbucni Laurențiu.
Elena îl privi aproape uluită.
— Laurențiu, tu ai adus-o în casa mea. Tu ai mințit. Tu ai înșelat. Eu doar spun cu voce tare ce ai făcut.
Mama lui se așeză încet pe marginea fotoliului.
— De ce mi-ai spus că apartamentul este și al tău?
— Pentru că locuiesc aici de ani de zile! Ce importanță are pe numele cui este?
— Are importanță când minți, răspunse Elena.
Laurențiu își pierdu cumpătul.
— Bine! Atunci ce vrei? Să-mi iau hainele și să dispar în noaptea asta?
Cu câteva ore înainte, întrebarea aceea poate ar fi speriat-o.
Acum răspunsul era simplu.
— Și unde vrei să mă duc?
Elena simți pentru prima dată în acea seară că furia dispăruse.
— Nu mai este problema mea.
Mama lui ridică privirea.
— Poți veni la mine în seara asta.
Laurențiu se întoarse brusc spre ea.
— Ce? Ai vrut să fiu aici. Sunt aici. Dar nu mă pune să apăr ceea ce ai făcut.
A fost probabil prima dată când Elena l-a văzut fără replică.
Laurențiu intră în dormitor și începu să-și adune hainele. Nu mai striga. Nu mai încerca să demonstreze că avea dreptate.
După aproximativ douăzeci de minute reveni cu două genți.
Înainte să plece, se opri în fața Elenei.
— Arunci la gunoi șapte ani pentru o greșeală.
Elena clătină încet din cap.
— Eu doar refuz să mai arunc și alți ani după cei șapte.
Laurențiu își coborî privirea.
Mama lui rămase câteva secunde în prag.
— Vă rog. Nu în seara asta.
— Îmi pare rău. Nu știam adevărul.
Două pahare erau încă pe măsuță. O sticlă desfăcută, o pernă aruncată pe podea, parfumul Liviei rămas în aer.
Strânse paharele și deschise larg ferestrele.
Aerul rece de noiembrie intră în cameră.
Elena se uită mult la întrebare.
În zilele următoare, Laurențiu sună de zeci de ori.
Îi scrise că făcuse o greșeală, că Livia nu însemna nimic, că șapte ani nu puteau fi șterși într-o singură seară.
nu Livia distrusese căsnicia lor.
Ea doar deschisese o ușă prin care Elena văzuse, în sfârșit, adevărul.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață, Elena stătea la aceeași fereastră lângă care plânsese de atâtea ori.
Își bea cafeaua înainte să plece la cabinet.
Apartamentul era liniștit.
Nu mai exista nimeni care să-i reproșeze că mâncarea nu era gata.
Nimeni care să-i spună că muncea prea mult și, în același timp, că nu făcea suficient.