Am simțit că nu mai pot respira.
Mâinile îmi tremurau când am luat foaia. Literele mi se amestecau în fața ochilor.
— Doamnă Popescu — a spus medicul încet — în proba aceasta există o substanță sedativă puternică. În doze mici, te adoarme. În timp… afectează memoria, reflexele, voința.
— Adică cineva vă ține într-o stare de slăbiciune. Controlată.
Toate serile… toate paharele… toate diminețile în care mă simțeam amețită, obosită… le pusesem pe seama vârstei.
Am ieșit din clinică ca într-un vis. Bucureștiul era agitat, oamenii grăbiți, mașinile claxonau… dar pentru mine totul era înfundat, ca sub apă.
Șase ani în care am avut încredere.
Șase ani în care l-am iubit.
Șase ani în care am băut, seară de seară… ce-mi dădea el.
În acea seară nu i-am spus nimic.
Am zâmbit. Am mâncat. M-am comportat normal.
Iar el… la fel ca întotdeauna, calm, atent, perfect.
— Ți-am făcut ceaiul — mi-a spus.
De data asta, l-am dus la buze… dar nu am băut.
— Mă duc până la baie — i-am spus.
Și am aruncat totul în chiuvetă.
În noaptea aceea nu am dormit.
Fața lui liniștită… respirația calmă… omul pe care îl credeam sprijinul meu.
A doua zi dimineață am sunat un avocat.
Nu unul oarecare. Unul bun.
— Vreau să-l prind — am spus — și vreau să scap de el fără să pierd nimic.
Timp de o săptămână am continuat să joc rolul femeii naive. Beam „ceaiul”… dar îl aruncam de fiecare dată.
Între timp, am montat camere discrete în bucătărie.
Și într-o seară… s-a întâmplat din nou.
Când i-am arătat înregistrarea… nu a mai zâmbit.
Pentru prima dată, masca i-a căzut.
— Nu e ce crezi — a spus.
Dar era exact ce credeam.
Voia să mă slăbească. Să mă facă dependentă. Să mă controleze.
Poate, într-o zi… să semnez ceva.
Sau să nu mai pot reacționa.
L-am dat afară din casă în aceeași zi.
Nicio explicație care să mai conteze.
În prima noapte singură… am stat în pat și am plâns.
Pentru că, în sfârșit, eram trează.
Iar dimineața, pentru prima dată după ani de zile, mi-am făcut singură un ceai.
Și l-am băut până la capăt.