Am rămas în pragul dormitorului fără să spun nimic câteva secunde.
Nu pentru că nu aveam ce să spun.
Ci pentru că, pentru prima dată, mi-am dat seama că nu mai recunoșteam locul în care eram.
Nu erau doar hainele mele.
Era casa pentru care muncisem ani întregi.
Iar omul pe care îl lăsasem să intre în viața mea stătea acum de partea cuiva care mă făcea să mă simt străină.
— Radu a spus asta? am întrebat încet.
Doina s-a întors în sfârșit spre mine.
— Da. Și nu văd care este problema. Suntem familie.
— Familia nu înseamnă să iei lucrurile altcuiva fără să întrebi.
Atunci a apărut Radu pe hol.
— Nu, Radu. Acum începe ceva ce trebuia să înceapă de mult.
Am intrat în cameră, am luat o cutie goală și am pus-o pe pat.
— Vreau să știu un singur lucru.
— În casa asta… cine decide?
— Maria, nu exagera. Mama mea doar are nevoie de puțin spațiu.
Pentru prima dată, nu mai avea o explicație pregătită.
În seara aceea nu am mai țipat.
Am făcut ceva ce nici eu nu mă așteptam să fac.
Am scos dosarul cu actele apartamentului din sertarul biroului.
Doina s-a uitat curioasă.
Am ridicat privirea spre Radu.
— Îți amintesc ceva ce ai uitat.
Pe prima pagină era numele meu.
Și, pentru prima dată după șase luni, în apartamentul meu s-a făcut liniște.
Dar ceea ce nu știa Radu era că, în aceeași zi, primisem un telefon care avea să schimbe complet situația…