Partea a 2-a – Continuarea poveștii Mama și-a ținut mâna câteva secunde pe geanta de lângă scaun.
— Ceva ce n-am avut curajul să-ți spun în toți anii ăștia.
— În seara în care ai plecat… am vrut să vin după tine.
Am simțit cum mi se încordează tot corpul.
— Atunci nu-mi spune ce ai vrut să faci. Spune-mi de ce n-ai făcut-o.
Mama și-a strâns degetele.
— Pentru că mi-a fost frică.
— Nu, mamă. Eu aveam 19 ani. Am plecat din casa mea fără să știu unde o să dorm. Tu erai mama.
Mă pregătisem pentru explicații.
Pentru „dar și tatăl tău…”
Pentru „nu știi prin ce treceam…”
Pentru orice lucru care să mute vina puțin mai departe de ea.
— Am fost lașă, a spus. Atât.
— Ani întregi m-am convins că rămân cu tatăl tău pentru familie. Că încerc să țin casa întreagă. Dar adevărul este că mi-era frică să plec. Și, ca să pot trăi cu frica mea, am început să vă cer vouă să suportați lucruri pe care eu însămi nu aveam curajul să le schimb.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— M-am simțit abandonată.
— Eu plecasem pentru că nu mai puteam.
— Știu acum. Atunci am transformat plecarea ta într-o ofensă împotriva mea. Era mai ușor să spun că ești nerecunoscătoare decât să mă întreb de ce fata mea preferase să plece decât să mai rămână cu noi.
Pentru prima dată după mult timp, n-am simțit furie.
— Asta era ce nu puteai să-mi spui?
Pentru o clipă am crezut că va scoate fotografii sau vreo scrisoare.
— Am vrut să-ți arăt ceva. Dar cred că iar încercam să fac lucrurile mai ușoare pentru mine.
— Camera ta. Am păstrat-o aproape la fel.
Pentru mama, toate erau dovezi că îmi lăsase un loc.
Pentru mine, locul acela nu mai însemna acasă.
— Când te-am chemat înapoi, mi-am imaginat că dacă vii acasă, dacă dormi din nou în camera ta, dacă bem cafeaua dimineața împreună… înseamnă că am reparat ce am făcut.
— Dar nu te-am întrebat ce vrei tu.
— De asta am venit astăzi, am spus. Ca să-ți spun.
Mama și-a încleștat mâinile.
Și mie mi-au dat lacrimile.
— E din cauza Elenei și a lui Sorin?
— Dar ei sunt familia ta acum.
— Și ei sunt familia mea.
— Dar asta nu înseamnă că tu nu mai ești mama mea.
— Atunci de ce nu vii acasă?
— Pentru că te pot iubi fără să mai locuiesc cu tine.
— Și te pot ierta fără să mă întorc în locul în care am învățat să-mi fie frică.
Mama și-a acoperit gura cu mâna.
— Nu spun asta ca să te pedepsesc.
— Mult timp am crezut că, dacă te iert, trebuie să ne prefacem că totul poate fi ca înainte.
— Eu nu mai vreau „ca înainte”.
Mama s-a uitat nedumerită.
— De la masa asta. Tu în casa ta. Eu în viața mea. Ne vedem. Vorbim. Poate într-o zi o să pot veni la tine fără să simt că mă întorc în trecut.
Dar de data asta nu mi-a cerut să schimb răspunsul.
Am stat aproape două ore în cofetărie.
Mi-a povestit despre despărțire.
Despre cât de greu îi fusese să admită că lucrurile nu se vor schimba singure.
Eu i-am povestit despre anii în care aproape tresăream când auzeam o cheie în ușă.
Despre prima farfurie cu ciorbă pe care n-am putut s-o mănânc pentru că în apartamentul lor era prea liniște.
Mama a plâns când a auzit.
— Ei au făcut pentru tine ce trebuia să fac eu.
— Au fost acolo când am avut nevoie.
— Atunci să nu-i scoți niciodată din viața ta pentru mine.
Cred că aceea a fost prima propoziție prin care am început cu adevărat s-o cred.
Când ne-am ridicat să plecăm, mama s-a apropiat de mine.
De data asta nu și-a mai deschis brațele.
Nu s-a reparat copilăria mea în brațele ei.
Dar pentru prima dată mama așteptase să-i dau eu voie.
Pentru mine, asta a însemnat ceva.
Când am ajuns la Elena și Sorin, era seară.
— Bine. Că tocmai am plătit curentul și acum trebuie să-ți consumi partea.
Apoi Elena s-a uitat atent la mine.
Nu m-au întrebat ce alesesem.
Nu mi-au cerut să le spun că îi prefer.
Nu au transformat întoarcerea mea într-o victorie.
Mi-au lăsat pur și simplu loc.
Am început să mă văd cu mama.
Apoi am mers la ea pentru o cafea.
Prima dată când am intrat din nou în apartament, mi-au tremurat mâinile.
Nu „termină cu prostiile”.
Am rămas douăzeci de minute.
Data următoare, aproape o oră.
Într-o zi am intrat în vechea mea cameră.
Câteva lucruri de-ale mele rămăseseră pe un raft.
Și pentru prima dată camera aceea a devenit doar o cameră.
Nu un loc în care trebuia să mă întorc pentru a demonstra că-mi iubesc mama.
Relația noastră nu a devenit perfectă.
Uneori mama revenea la vechile reflexe.
Uneori eu mă închideam imediat.
— Nu vreau să discut asta.