Cătușele au pocnit pe încheieturile lui, iar în ochii polițistei el a văzut aceeași privire pe care o pierduse într-o gară pustie
— Puneți mâinile la spate. Acum.
Vocea polițistei era tăioasă, dar nu crudă. Avea fermitatea unui om care învățase să nu lase mila să-i tremure în degete. Radu Munteanu stătea lângă motocicleta lui neagră, pe marginea drumului dintre dealuri, cu vântul împingând nori grei peste munții din față. Casca îi atârna de ghidon, iar barba albă îi acoperea jumătate din chipul ars de soare, ploi și ani petrecuți pe șosele.
Își întoarse capul încet spre ea.
Tânăra purta uniformă bleumarin, părul roșcat prins strâns la ceafă și privirea coborâtă spre mâinile lui, ca să nu piardă nicio mișcare. Pe mașina poliției, girofarul albastru se rotea tăcut, aruncând lumini reci peste asfaltul ud.
— Domnișoară agent, cred că e o neînțelegere, spuse el răgușit.
— O să lămurim la secție. Mâinile la spate.
Radu oftă. Nu de frică. Frica își făcuse cuib în el acum treizeci și unu de ani și de atunci nu mai găsise loc nou unde să se așeze. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar pentru că purta vestă de piele, tatuaje vechi și numele unei bande de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată din buzunar aceeași fotografie mototolită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două codițe.
O fetiță care dispăruse într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, zise el și își duse mâinile încet la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi prinse încheietura stângă. Cătușa se închise cu un clic metalic.
Nu din cauza fierului rece.
Pe partea interioară a încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, avea o cicatrice mică, sub formă de semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă, dar pentru el era mai puternică decât orice sirenă.
Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui să-i cumpere înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Nu mai auzi motorul care se răcea lângă el.
Se uită la cicatrice, apoi la fața polițistei. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci verdele acela straniu, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină ascunsă.
— Cum te cheamă? întrebă el încet.
Polițista strânse a doua cătușă.
— Nu dumneavoastră puneți întrebările.
Ea îl împinse ușor spre portiera mașinii.
— Agent principal Ana Ionescu. Și v-aș sfătui să tăceți până ajungem la secție.
Radu simți cum pământul se mișcă sub bocancii lui.
Dar numele nu însemna nimic. Copiilor dispăruți li se schimbă numele ca să li se schimbe trecutul. Li se schimbă orașul, hainele, povestea, chiar și felul în care li se spune să-și amintească.
— Ai fost adoptată? întrebă el.
Pentru prima dată, privirea ei se ridică direct spre fața lui.
— Ai o cicatrice la mână. Sub formă de lună.
— V-am spus să intrați în mașină.
— Fiica mea avea una la fel.
Ana îi prinse brațul mai tare. Nu brutal, dar suficient cât să-l facă să înțeleagă că începea să se joace cu un fir foarte subțire.
— Domnule Munteanu, sunteți oprit în baza unui mandat de aducere pentru interogatoriu într-un dosar vechi, redeschis după apariția unor probe noi. Dacă încercați să mă manipulați emoțional, vă asigur că nu funcționează.
Ea deschise portiera din spate.
— Dispariția minorei Mara Munteanu. Anul 1993.
Pentru o clipă, bătrânul motociclist nu mai respiră.
Apoi începu să râdă. Nu tare. Nu vesel. Un râs rupt, amar, atât de dureros încât Ana făcu instinctiv un pas înapoi.
— Mă arestați pentru dispariția propriei mele fiice?
— Eu am căutat-o treizeci și unu de ani.
— Atunci o să aveți ocazia să explicați de ce martorul nou susține că v-a văzut plecând din gară singur, la douăzeci de minute după dispariția ei.
Deasupra lor, norii se închiseră ca un capac.
— Nu toți își poartă copilul pierdut pe piele.
Ana îi urmă privirea. Pe brațul lui drept, printre tatuaje vechi cu vulturi, roți și nume de drumuri, era chipul unei fetițe. Nu foarte bine făcut, îmbătrânit de vreme, dar clar. Două codițe. Un zâmbet larg. Sub chip scria: MARA, 1989–?
Polițista înghiți în sec.
— Poate că vinovăția are multe forme, spuse ea mai încet.
Cuvintele îl loviră mai tare decât cătușele.
Radu se aplecă și intră în mașină fără să mai spună nimic. Pe geamul din spate văzu cum Ana îi verifică motocicleta, apoi ia de pe șa rucsacul lui vechi. Din buzunarul lateral ieși colțul unei fotografii. Ea o scoase.
Ana ținea în mână poza Marei.
Fotografia era veche, galbenă pe margini. Fetița din imagine zâmbea cu o înghețată în mână, iar pe încheietură se vedea, dacă știai unde să privești, cicatricea ca o lună.
Apoi își ridică încet mâna stângă și privi propria cicatrice.
Când se întoarse spre mașină, fața ei nu mai era aceeași.
Nu mai era doar polițista care aresta un suspect.
Era o femeie care simțea, fără să vrea, cum trecutul începe să zgârie ușa încuiată a vieții ei.
Dosarul îngropat, fotografia ascunsă și femeia care îi furase numele au deschis rana veche, dar tot ele au adus-o pe Mara înapoi acasă
La secția din orășelul de munte mirosea a cafea arsă, hârtie umedă și vopsea veche. Radu fu dus într-o cameră mică de interogatoriu, cu o masă metalică, două scaune și un bec rece deasupra. Cătușele îi fuseseră scoase, dar urma lor îi rămăsese roșie pe piele.
Ana intră după zece minute, cu un dosar gros sub braț.
Nu era singură. În urma ei venea comisarul Dobre, un bărbat trecut de șaizeci de ani, cu mustață cenușie și ochi obosiți, genul de om care îmbătrânise printre declarații și minciuni până când nu mai putea deosebi imediat una de alta.
— Radu Munteanu, spuse comisarul, fost membru al clubului de motocicliști Lupii Carpaților, mecanic, domiciliu instabil în ultimii douăzeci de ani, cercetat în trecut pentru tulburarea ordinii publice, achitat într-un dosar de contrabandă cu piese auto.
— Asta încercăm să stabilim.
Radu se aplecă peste masă.
— Nu încercați să stabiliți dacă sunt tată. Încercați să-mi puneți în cârcă singurul lucru care m-a ținut viu.
Ana rămase în picioare lângă perete. Ținea fotografia Marei într-o folie transparentă de probe, de parcă se temea să o atingă direct.
— Povestiți ziua dispariției, spuse ea.
Gara din Brașov reveni întreagă. Miros de ploaie, motorină, covrigi calzi. Mara ținând în brațe un ursuleț galben. Soția lui, Elena, nervoasă, cu buzele strânse. El, tânăr și prost, certându-se cu ea despre o datorie, despre club, despre faptul că nu era niciodată acasă. Mara ceruse suc. Radu se dusese la chioșc. Două minute. Poate trei. Când se întorsese, Elena era palidă, geanta căzută pe jos.
Și apoi alergături, strigăte, peron, toalete, trenuri, oameni care se uitau și nu vedeau nimic.
— Am lăsat-o cu mama ei, spuse Radu. Când m-am întors, dispăruse.
— Soția dumneavoastră a declarat atunci că fetița a plecat după dumneavoastră.
— De ce ar fi mințit mama unui copil dispărut?
— Pentru că îi era frică. Pentru că cineva o ținea în mână. Pentru că în ziua aia nu eram singurii care ne certam pentru datorii.
— Despre ce datorii vorbiți?
Radu își trecu palma peste barbă.
— Fratele Elenei. Sorin. Avea datorii la oameni răi. Eu am aflat prea târziu. Înainte de dispariție, Elena primise telefoane. O auzeam noaptea plângând în bucătărie. Când o întrebam, spunea că e mama ei bolnavă. După ce a dispărut Mara, Elena s-a închis. Peste șase luni a murit. Oficial, accident. Neoficial, cineva i-a tăiat frânele.
Ana simți un fior, deși nu voia să arate.
— În dosar nu apare nimic despre asta.
— În dosar nu apare nici că agentul care a condus ancheta era nașul lui Sorin.
— Aveți grijă ce spuneți.
— Am avut grijă treizeci și unu de ani. Nu m-a ajutat.
Ana puse fotografia pe masă.
Radu nu se uită. Nu pentru că nu voia. Pentru că o știa pe dinafară.
— Eu am fost găsită pe marginea unui drum, lângă Sighișoara, în 1993. Aveam patru ani. Nu-mi aminteam numele. Sau așa mi s-a spus. Am crescut într-un centru, apoi într-o familie adoptivă. În dosarul meu scrie că mama biologică m-a abandonat.
Dobre se întoarse spre ea.