Mai erau zece zile până la termen când Rareș a sunat la ușă. Crescuserăm în același centru și nu ne mai văzuserăm de aproape douăzeci de ani. Avea aceleași urechi clăpăuge și obiceiul de a scoate căciula chiar dacă rămânea pe prag.
M-a întrebat întâi dacă sunt singură. Apoi mi-a arătat o fotografie cu soțul meu ieșind dintr-o clădire cu ferestre zidite. Deasupra ușii mai atârna cifra opt dintr-un an aproape șters. Aș fi recunoscut intrarea aceea și dacă fotografia ar fi fost întoarsă.
„De ce se duce omul tău la școala noastră veche?” M-am rezemat de toc. De câteva săptămâni îmi spunea că ajunge târziu din cauza unui inventar. Noi petrecuserăm acolo cele mai frumoase ore din copilărie, la atelierul de tâmplărie.
Când a venit acasă, i-am pus poza pe masă. N-a încercat să o ascundă. Primăria golise clădirea înainte de lucrări, iar un fost pedagog îl anunțase că băncile din atelier urmau să fie luate. Pe una scrijelisem cândva numele meu și numele lui Rareș, ca să rămână undeva împreună.
Soțul meu obținuse voie să ia acea bancă. O desfăcuse și o repara în garaj, unde voia să-i monteze un sertar pentru camera copilului. Mai avea nevoie de o balama, motiv pentru care se întorsese la atelier în ziua din fotografie.
Am coborât toți trei în garaj. Sub rândul de nume, Rareș a găsit un desen lăsat de alt copil, apoi încă unul. Am hotărât să nu șlefuim partea aceea. Fiica noastră ține astăzi acolo creioanele. Când invitații întreabă cine a mâzgălit mobila, le spun cu drag că eu am început.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.