Pe foaie era o promisiune de restituire a banilor pe care Cezar îi împrumutase în ultimele săptămâni. Octavian îi dăduse crezare fiindcă el pretinsese că lucram împreună și că așteptam o plată. Atelierul era al meu, iar banii pentru utilaj nu erau un câștig care urma să vină. Erau economiile mele, făcute în doi ani.
Am verificat contul de pe telefonul meu. Transferurile plecaseră în trei zile diferite, cât eu fusesem plecată cu comenzi. Cezar avusese acces la contul folosit pentru cheltuielile noastre și eu mutasem acolo temporar suma pentru achiziție. Când îi cerusem confirmarea plăților casei, îmi trimisese numai fotografiile facturilor achitate.
A început să explice că se afla la o singură mână de a pune totul la loc. I-am cerut să se oprească. Nu puteam asculta aceeași promisiune în timp ce omul din fața mea îmi înapoia un inel pe care soțul meu îl luase din sertar. Octavian și-a strâns banii rămași și a spus că nu mai juca în casa aceea.
Am cerut să plece invitații. Când am rămas cu Cezar, i-am spus că aveam nevoie să fie lămurite toate sumele și că urma să-mi separ accesul și economiile. Nu i-am plătit pe loc împrumutul ca să nu afle nimeni. Am cerut ajutor pentru verificarea situației, iar omul căruia îi datora bani a primit explicația adevărată despre atelier.
Cezar mi-a spus întâi că exageram. A doua zi a plâns. După aceea a recunoscut că juca de luni întregi și că mă mințise de fiecare dată când dispăruse o sumă mică. L-am încurajat să caute ajutor specializat, dar nu i-am promis că aveam să rămân lângă el indiferent ce mai făcea.
Utilajul l-am cumpărat mult mai târziu. Am muncit din nou pentru o parte dintre bani și am avut discuții grele despre recuperarea celorlalți. Cezar s-a mutat o vreme la fratele lui. Schimbările pe care mi le promitea trebuiau să se vadă în timp, inclusiv în felul în care își asuma datoriile și își respecta tratamentul.
Octavian nu a devenit eroul vieții mele. Mi-a cerut doar să nu-l mai caut pentru jocurile soțului meu. I-am mulțumit că îmi adusese inelul și foaia. Mi-a spus că și el avusese cândva pe cineva care îi golise un sertar fără să-i ceară voie. De aceea nu putuse pleca pur și simplu cu verigheta în buzunar.
Inelul l-am dus la reparat după câteva luni. Bijutierul m-a întrebat dacă voiam să păstrez inscripția. I-am spus că da. Nu hotărâsem încă tot ce avea să urmeze, dar nu mai acceptam ca altcineva să joace lucrurile mele pe o masă și să numească asta o seară între prieteni.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.