— Și acum unde o să locuiască mama ta cât durează renovarea?
— Ai spus că bucătăria nu poate fi folosită cel puțin o lună. Gazul este oprit, apa este oprită, iar muncitorii vor lucra zilnic. Unde o să stea?
S-a uitat spre mama lui, care tocmai discuta cu șeful echipei.
Am zâmbit pentru prima dată în ultimele zile.
— Interesant. Pentru că eu nu voi mai locui acolo.
Acum chiar începuse să pălească.
— Vreau să spun că aseară mi-am luat lucrurile și m-am mutat temporar la sora mea. Apartamentul este pe numele meu, cumpărat înainte să ne căsătorim. M-am interesat deja și nu există nicio obligație legală să permit altcuiva să locuiască acolo fără acordul meu.
Mama lui se apropiase între timp și auzise ultimele cuvinte.
— Nu vorbești serios, a spus ea. Andrei este soțul tău.
— Exact. Soțul meu. Nu administratorul banilor mei și nici persoana care poate lua singur decizii care ne afectează pe amândoi.
Andrei încerca să-și păstreze calmul.
— Nu avem unde. Eu nu sunt acolo.
Pentru prima dată l-am văzut cu adevărat dezorientat.
Toată căsnicia noastră fusese obișnuit să creadă că, indiferent ce face, eu voi ceda până la urmă.
Numai că de data aceasta nu mai aveam de gând.
În aceeași seară m-a sunat de șapte ori.
Mi-a trimis zeci de mesaje.
„Mama nu are unde să stea.”
Ultimul mesaj era diferit.
A doua zi am acceptat să ne vedem într-o cafenea.
A venit obosit și vizibil stresat.
— Mama e foarte supărată.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu faptul că ai vrut să-ți ajuți mama. Aș fi fost de acord dacă discutam împreună și găseam o soluție. M-a durut că ai decis singur ce facem cu banii strânși de amândoi și apoi mi-ai spus că eu sunt egoistă pentru că am fost dezamăgită.
Nu avea nimic de răspuns.
După câteva momente, și-a trecut mâna prin păr.
Era prima dată când îl auzeam spunând asta fără să caute imediat o scuză.
— M-am obișnuit să spun mereu da când mama cere ceva. Nici nu mi-am dat seama că am început să iau decizii peste capul tău.
— Acesta este adevăratul nostru conflict, Andrei. Nu bucătăria.
În următoarele zile și-a găsit o chirie pentru mama lui până la finalizarea renovării și i-a explicat că, de acum înainte, deciziile financiare legate de familia noastră vor fi luate doar împreună.
Mama lui s-a supărat și câteva săptămâni a refuzat să vorbească cu el.
Totuși, de data aceasta, nu a mai cedat.
Peste două luni, după ce lucrurile s-au liniștit, a venit acasă cu două plicuri.
Înăuntru erau două bilete.
— Nu este vacanța pe care o plănuiserăm, mi-a spus. Dar am strâns din nou bani și am rezervat un weekend la Brașov. Dacă încă mai vrei să mergem…
L-am privit câteva clipe.
Vacanța nu ștergea ce se întâmplase.
Încrederea nu se reconstruiește într-o zi.
Dar, pentru prima dată după mult timp, vedeam că încerca să repare cauza, nu doar consecința.
— Merg. Dar să știi că adevăratul cadou nu este excursia.
— Faptul că, de acum înainte, vom fi o echipă. Sau nu vom mai fi deloc.
A dat din cap fără să protesteze.
Și, pentru prima dată în cei trei ani de căsnicie, am simțit că mă ascultase cu adevărat.