Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
La festivitatea mea de absolvire, sora mea a ridicat plicul de parcă era premiul ei. „Să vedem ce slujbă importantă a găsit familia noastră”, a spus, suficient de tare cât s-o audă două rânduri de invitați. Eu eram încă în roba vișinie și țineam diploma cu ambele mâini. În plic era oferta unui laborator de proiectare, după șase luni de interviuri și probe tehnice.
Teodora a citit salariul, apoi a izbucnit în râs. Mi-a spus că sigur interpretasem greșit documentul. Când am întins mâna să-l iau, a rupt prima pagină în două. Mama m-a prins de mânecă și mi-a șoptit să nu fac scandal. Mi s-a părut că toată sala se uita la hârtia căzută între pantofii mei.
Nu era prima oară când bucuria mea devenea o glumă. Când câștigasem o bursă, Teodora spusese că primesc bani pentru că arăt săracă. Când lucrasem nopțile într-o tipografie, îmi numărase cearcănele la masa de Paște. De data aceasta, însă, venisem hotărâtă să plec de la ceremonie fără să mă justific.
M-am aplecat după foi, iar rectorul, care coborâse de pe scenă, s-a oprit lângă mine. Nu m-a întrebat ce ceartă aveam cu sora mea. Mi-a cerut doar numele. După câteva minute, secretara lui m-a rugat să rămân: urma o întâlnire cu firmele partenere și unul dintre reprezentanți mă căuta.
Inginerul pe care îl cunoscusem la ultimul interviu m-a găsit cu plicul rupt în mână. A privit foile și a scos o copie din mapa sa. Oferta era valabilă și în format electronic; semnătura mea, nu hârtia surorii mele, urma să conteze. Apoi mi-a cerut acordul să prezinte proiectul de diplomă în fața invitaților rămași.
Când pe ecran au apărut imaginile instalației la care muncisem un an, mama s-a desprins din grup și s-a așezat în primul rând. Teodora a rămas lângă ușă. Nu am pomenit nimic despre ea în prezentare. Pentru prima dată, aveam zece minute în care încăperea asculta ce știam să fac, nu ce se spunea despre mine acasă.
În parcare, sora mea mi-a spus că fusese doar o glumă și că eram prea sensibilă. Am pus documentele în geantă și i-am răspuns că nu voi mai aduce vești bune într-un loc unde sunt rupte ca divertisment. Mama și-a cerut iertare pentru mâna pusă pe mâneca mea. I-am spus că voiam s-o văd la mine, când avea să poată veni fără să-mi ceară să tac.
Peste două luni am început serviciul. Prima copie semnată a contractului am pus-o într-un dosar obișnuit, nu într-o ramă de răzbunare. Lângă ea am păstrat două jumătăți din pagina ruptă. Îmi aminteau cât de aproape fusesem să plec înainte ca cineva să mă strige pe numele meu.