Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dacă pleci pentru atâta lucru, poate problema nu este familia noastră.
M-am uitat o ultimă dată la soțul meu.
— Problema este că Mihai a început să mintă ca să nu fie nevoit să aleagă între ce promite vouă și ce îmi promite mie.
La hotel am pus geanta pe podea și am rămas aproape zece minute pe marginea patului fără să-mi scot paltonul.
Apoi au început mesajele.
„Nu trebuia să-ți spun că nu știam.”
„Mama spune că dacă le trimit acum la hotel, nu mai vrea să audă de mine.”
M-am uitat mult la ecran.
Acolo era problema noastră, redusă la o singură propoziție.
Mama lui îi pusese o condiție.
Iar Mihai încă îmi trimitea mie problema ca să o rezolv.
„Atunci hotărăște ce faci. De data asta fără să mă folosești pe mine drept scuză.”
Nu mi-a mai scris în seara aceea.
A doua zi, în jurul prânzului, m-a sunat Marina.
Am ezitat înainte să răspund.
— Eu chiar am crezut că ai fost de acord.
— Mihai mi-a spus săptămâna trecută că a vorbit cu tine. Am refuzat o cameră la o pensiune pentru că mi-a spus că arunc banii degeaba.
Asta m-a durut mai mult decât mă așteptasem.
Nu fusese o minciună spusă în panică atunci când ele apăruseră la ușă.
Mihai avusese o săptămână întreagă să-mi spună.
— Cât intenționați să rămâneți?
— Eu mă gândeam la trei-patru săptămâni. Mama spunea că poate dura și două luni până găsesc ceva bun și că nu are rost să mă grăbesc.
— Dar mama lui Mihai plănuia deja asta.
După ce am închis, am sunat recepția și am prelungit camera încă o noapte.
Nu mă întorceam ca să țin un discurs despre respect.
Nu mai aveam energie pentru discursuri.
În după-amiaza aceea, Mihai a venit la hotel.
Arăta de parcă nu dormise.
A intrat și a rămas în picioare.
— Marina mi-a spus că te-a sunat.
— Știu că am făcut o mizerie.
— Pentru că știam că vei spune nu.
— Poate aș fi spus nu. Poate aș fi acceptat două săptămâni. Poate am fi plătit împreună o pensiune. Nu mai contează. Mi-ai luat posibilitatea să decid.
— Marina era disperată. Mama mă suna zilnic. Îmi spunea că după moartea tatei eu sunt singurul bărbat pe care se poate baza familia.
În sfârșit ajunsesem la adevăr.
Tatăl lui murise cu șapte ani înainte.
Mihai fusese cel care rezolvase tot după aceea.
„Tatăl tău n-ar fi lăsat familia la greu.”
— Înțeleg de ce îți este greu să-i spui nu, i-am spus.
— Dar ai rezolvat problema spunându-mi mie „nu” fără să mă întrebi.
— Nu vreau să-ți spun eu.
— Asta ai făcut mereu. Mama ta cere ceva, tu nu poți s-o refuzi, iar apoi vii la mine și negociezi cât trebuie să suport eu ca să nu se supere ea.
— Dacă le spun să plece acum, mama rupe legătura cu mine.
— Tu chiar poți fi atât de rece?
— Eu dorm la hotel pentru că trei oameni locuiesc acum în casa mea după ce soțul meu le-a spus că au permisiunea mea. Și tot eu sunt rece?
După câteva secunde s-a ridicat.
— Când vei putea să-mi spui ce ai hotărât fără să începi propoziția cu „mama spune”.
În seara aceea n-am primit niciun mesaj.
A doua zi dimineață m-a sunat.
— Dar trebuie să fii aici.
Am simțit imediat că ceva se întâmplase.
— Pentru că mama refuză să plece.
Valentina stătea în sufragerie cu brațele încrucișate.
Daria era în camera mică.
— În sfârșit, spuse Valentina când m-a văzut. Poate acum terminăm circul.
Nu mi-am dat jos paltonul.
— I-am spus Marinei că îi plătesc eu două săptămâni la o pensiune și o ajut să caute o chirie.
— Pentru mine e în regulă, spuse ea repede. Nici nu vreau să stau aici după tot ce s-a întâmplat.
Valentina lovi cu palma brațul fotoliului.
Apoi se întoarse spre fiul ei.
— Mamă, ai venit pentru weekend.
— Am venit să-mi ajut fata.
— O putem ajuta fără să locuiască aici.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Nu discutăm despre tot ce ai făcut pentru mine.
— Ba exact despre asta discutăm! Cine te-a crescut singură după ce a murit taică-tu? Cine ți-a dat banii pentru avansul mașinii? Cine a stat lângă tine când n-aveai nimic?
Acum înțelegeam de ce îi era atât de greu.
Valentina nu oferea ajutor fără să-l păstreze undeva, într-un registru nevăzut.
— Sunt recunoscător, mamă.
— Nu mă dai afară din casa fiului meu pentru că soția lui face o criză.
Valentina nici măcar nu m-a privit.
— Dacă plec astăzi, Mihai, să știi că la mine nu mai vii.
Marina se opri din împachetat.
Apoi Valentina se uită la fiul ei.
Pentru mine au fost suficiente.
Valentina îl privea de parcă o lovise.
— Nu aleg între soția mea și mama mea. Refuz alegerea asta.
— Nu. Tu ai decis că dacă nu primești ce vrei, nu mai sunt fiul tău.
— Eu ți-am promis casa fără să vorbesc cu Ioana. Eu am mințit-o. Este vina mea. Dar nu voi repara minciuna obligând-o tot pe ea să plece.
Valentina își luă geanta.