Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Problema era bărbatul cu care plănuise să cumpere o casă.
Și cei 280.000 de lei pe care îi strânsese pentru acel viitor.
S-a uitat la Radu, apoi la soacra care deja se purta de parcă decizia fusese luată.
Și, pentru prima dată, Monica s-a întrebat dacă locuința pe care urma s-o cumpere trebuia să mai fie vreodată „a lor”.
După ce Clara și Bianca au plecat, Monica a rămas în bucătărie, în fața lui Radu.
— De unde știe mama ta că am economii?
— I-am spus doar că ne descurcăm bine.
— Nu asta te-am întrebat.
— I-am zis că ai strâns bani pentru apartament.
Monica a simțit cum i se răcește privirea.
— I-ai spus de cei 280.000?
— Sunt economiile mele, Radu. Strânse înainte și după căsătorie. Nu sunt un fond de urgență pentru mama și sora ta.
— Bianca nu-ți cere în fiecare zi.
— Îmi cere patru mii de lei ca să meargă în Turcia!
Monica a zâmbit fără veselie.
— Nu transforma asta într-o dramă.
Replica aceea a durut mai mult decât cererea Clarei.
Monica nu a mai spus nimic.
În seara aceea, Radu s-a culcat convins că discuția se terminase.
Pentru Monica, abia începuse.
A doua zi, în pauza de prânz, a deschis pe laptop folderul în care păstra ofertele apartamentelor pe care le urmărea de luni întregi.
Până atunci le privise mereu gândindu-se la ei doi.
Loc pentru biroul lui Radu.
O bucătărie suficient de mare pentru amândoi.
Pentru prima dată, a schimbat criteriile.
În următoarele zile n-a spus nimic.
A mers la două vizionări și apoi la a treia.
Apartamentul era într-un bloc nou, într-o zonă liniștită din Cluj. Nu era uriaș și nici spectaculos.
Dar când a intrat, lumina după-amiezii cădea peste podeaua din living, iar Monica a avut un sentiment pe care nu-l mai avusese de mult.
— Îl vreau, i-a spus agentului.
A dat avansul din economiile ei.
Câteva zile mai târziu, Radu a aflat.
Monica era în bucătărie când el a intrat cu telefonul în mână.
— Ai transferat o sumă mare din cont.
Monica și-a continuat cafeaua.
— Am cumpărat un apartament.
Pentru o secundă, Radu a zâmbit.
— Serios? De ce nu mi-ai spus? În sfârșit! Unde este?
— Monica, banii aceia erau pentru casa noastră.
Și atunci a venit momentul în care ea a înțeles cât de diferit vedeau lucrurile.
Când mama lui voia bani pentru Bianca, economiile Monicăi erau „banii familiei”.
Acum, când Monica îi folosise pentru ea însăși, deveniseră brusc „banii casei lor”.
— Te înșeli, Radu. Erau banii mei. Familia trebuia să fie ceea ce construim împreună.
— Tocmai de asta am așteptat să mă aperi.
— Nu ți-am cerut să te cerți cu mama ta. Nu ți-am cerut să alegi între noi. Ți-am cerut doar să-i spui că nu are dreptul să decidă ce fac eu cu banii mei.
Pentru prima dată nu mai avea o replică pregătită.
După câteva secunde, telefonul a sunat din nou.
— Răspunde, i-a spus Monica.
Vocea Clarei s-a auzit imediat, suficient de tare încât Monica să distingă cuvintele.
— Ai vorbit cu ea? Bianca trebuie să plătească rezervarea până mâine!
Monica s-a uitat la soțul ei.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Monica nu plătește vacanța Biancăi.
— Radu, femeia aia te întoarce împotriva familiei tale!
Monica a închis ochii o clipă.
Radu spusese în sfârșit ceea ce trebuia să spună de la început, dar numai după ce înțelesese că își pierdea soția.
— Mamă, termină, a spus el.
Apoi s-a uitat spre Monica.
— Atunci hai să reparăm lucrurile.
Monica a clătinat încet din cap.
— Nu apartamentul a schimbat lucrurile, Radu. Nici mama ta. Tu le-ai schimbat de fiecare dată când ai tăcut.
În weekend și-a făcut bagajele.
Hainele, laptopul, câteva cărți, fotografiile părinților și cana din care își bea cafeaua în fiecare dimineață.
— „Noi” nu poate exista doar când trebuie să plătesc eu.
Radu și-a coborât privirea.
De data aceasta, Monica nu mai aștepta niciun răspuns.
Când a intrat în noul apartament, nu avea încă mobilă.
În living erau doar câteva cutii, o lampă și o saltea care urma să fie montată seara.
A deschis larg ferestrele.
De undeva, din oraș, se auzea traficul.
„Sper că ești mulțumită. Ai distrus familia.”
Monica l-a citit o singură dată.
După câteva minute a venit alt mesaj.
„Îmi pare rău. Am crezut că dacă evit conflictele, păstrez pacea.”
Monica s-a uitat mult la ecran înainte să răspundă.
„Nu păstrai pacea. Doar mă lăsai pe mine să plătesc prețul ei.”
S-a apropiat de fereastră și a privit luminile Clujului aprinzându-se una câte una.
Ani întregi strânsese bani pentru o casă în care să construiască o familie.
libertatea de a nu rămâne într-un loc în care respectul trebuia negociat.
În seara aceea și-a băut cafeaua din cana adusă de acasă, așezată pe podeaua livingului gol.