— De ce i-ai dat lui banii mei? a întrebat Radu. Gheorghe și-a lăsat capul în jos și a recunoscut că firma fratelui său intrase în datorii cu ani în urmă. Sorin risca să piardă tot, iar Gheorghe decisese să-l „salveze”, convins că Radu nu va afla niciodată adevărata valoare a moștenirii.
Problema era însă mult mai gravă decât simpla folosire a banilor. Radu nu semnase declarația de renunțare, iar notarul care apărea pe vechiul document nu mai profesa de câțiva ani. Notărița le-a explicat că actele trebuiau verificate oficial și că nu putea continua nicio tranzacție în ziua aceea.
Gheorghe a încercat să-i convingă să rezolve totul „în familie”. Le-a promis că Sorin va returna banii treptat. Radu însă a refuzat. Pentru el, problema nu mai era suma, ci faptul că propriul tată îl mințise aproape un deceniu.
În lunile care au urmat, documentele au fost verificate, iar declarația prin care Radu ar fi renunțat la proprietăți a fost contestată. Tranzacțiile au fost blocate până la clarificarea situației, iar Sorin a fost obligat să prezinte evidența banilor primiți de-a lungul anilor.
O parte importantă din bani fusese investită în firma lui, dar nu totul era pierdut. După negocieri lungi, Sorin a cedat lui Radu un spațiu comercial și a început să returneze diferența în rate. Proprietățile rămase au revenit sub controlul lui Radu.
Relația cu tatăl lui nu și-a mai revenit însă niciodată complet. Gheorghe continua să susțină că făcuse totul pentru a-și ajuta fratele. Radu îi răspundea de fiecare dată la fel: „Puteai să mă întrebi. În clipa în care ai falsificat alegerea mea, nu m-ai mai ajutat pe mine.”
Ana a păstrat dosarul vișiniu. Nu pentru bani, ci pentru a-și aminti de ziua în care o întâlnire aparent banală la notar a scos la lumină un secret ascuns timp de opt ani.