Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt inventate, iar imaginea este o ilustrație realizată cu ajutorul inteligenței artificiale.
Mariana găsise un plic sprijinit de vaza în care lăsase trandafirii cu o zi înainte. Nu avea timbru. Pe el scria doar: „Pentru doamna care vine aici în fiecare joi”. Când a tras fotografia dinăuntru, a recunoscut imediat haina copilului.
Plicul pe care nu îl lăsase familia
De opt luni, Mariana făcea același drum. La șaptezeci și doi de ani, nu mai mergea repede, dar putea să spună fără să privească ce piatră se mișca pe alee și unde trebuia să ocolească după ploaie. Ștergea fotografia lui Dumitru, schimba apa florilor și rămânea câteva minute, cu sacoșa strânsă între genunchi.
În dimineața aceea, plicul nu era ud, deși noaptea plouase. Cineva îl pusese acolo de curând. L-a întors pe ambele părți. Scrisul era îngrijit, necunoscut. Pentru o clipă s-a gândit că era o înștiințare de la administrație. Apoi a simțit sub hârtie colțul unei fotografii.
Dumitru era în ea mult mai tânăr, cu părul încă negru. Stătea lângă un băiețel de vreo nouă ani, în fața unei școli. Copilul ținea în mână un ghiozdan prea mare pentru el. Pe dos era trecut un an, cu pix albastru: 1998.
Băiatul nu era Andrei, fiul lor. Mariana știa asta înainte să îi privească bine fața. Dar haina era a lui Andrei. În dreptul cotului stâng avea un petic întunecat, cusut puțin strâmb. Ea îl pusese, într-o duminică în care băiatul venise acasă cu mâneca ruptă.
Haina care dispăruse din dulap
Andrei murise cu un an înainte să fie făcută fotografia. Avea paisprezece ani. După înmormântare, Mariana îi așezase hainele în dulap și nu lăsase pe nimeni să se atingă de ele. Dumitru îi spusese o dată că unele ar putea să încălzească alt copil. Ea închisese ușa atât de tare, încât se clătinase oglinda.
Mai târziu observase că haina lipsea. Se certaseră. El îi spusese numai că o dăduse cuiva care avea nevoie. Mariana nu mai întrebase cui. Ani întregi, amintirea certei rămăsese între ei, unul dintre lucrurile despre care vorbiseră tot mai rar.
Acum, lângă fotografia din plic, era o scrisoare de două pagini.
„Mă numesc Victor. Băiatul din poză sunt eu. Nu am venit să vă cer ceva. Am venit să vă spun unde a ajuns haina aceea.”
Mariana a citit primul rând de trei ori. Apoi s-a așezat pe marginea de piatră, fără să îi mai pese că era rece.
Băiatul din fotografie
Victor scria că locuise cu mama lui într-o cameră închiriată. Tatăl plecase, iar într-o iarnă mama rămăsese fără lucru. Dumitru reparase o ușă în curtea unde stăteau și îl văzuse pe copil ieșind cu un pulover subțire. Se întorsese a doua zi cu o haină, un fular și câteva lucruri pentru școală.
Nu făcuse un anunț din asta. Din când în când, trecea să întrebe dacă mai trebuia reparat ceva. Când Victor crescuse, îl luase lângă el și îl învățase să țină o unealtă. Îi spunea că un lucru stricat merita privit cu răbdare înainte să fie aruncat.
„L-am întrebat cine a cusut peticul de la cot. Mi-a spus: nevastă-mea. Când am prins curaj, i-am zis că aș vrea să îi mulțumesc. A dat din cap și a spus că o să vină și vremea aceea.”
La sfârșit era un număr de telefon. Mariana l-a format abia după ce s-a întors acasă. A răspuns o voce de bărbat.
— Eu am găsit plicul, a spus ea. Mai ai haina?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— O am, doamnă. De asta v-am scris.
Peticul pe care l-a recunoscut fără ochelari
S-au întâlnit a doua zi, pe banca de lângă poarta cimitirului. Victor avea treizeci și șapte de ani și mâinile unui om care lucra. Avea un mic atelier de biciclete. Adusese haina într-o pungă curată, împăturită cu grijă.
Mariana a întins mâneca peste genunchi. Pe dosul peticului era un nod mare, făcut în grabă. L-a atins cu degetul. Îl ținea minte. În ziua aceea, Andrei se grăbise să iasă și ea cususe fără să mai caute ața potrivită.
— M-a ținut două ierni, a spus Victor. După aceea am păstrat-o. Nu prea aveam lucruri pe care să vreau să le păstrez.
Mariana nu i-a răspuns imediat. Îi era dor de Dumitru și, în același timp, era supărată pe el. Ar fi vrut să îl întrebe de ce nu îi spusese mai mult, de ce lăsase să treacă atâția ani. Dar pe bancă nu stătea omul cu care se certase atunci. Stătea copilul care nu mai tremurase de frig.
— Andrei o purta cu mânecile suflecate, a spus ea, în cele din urmă.
Victor a ascultat-o. Nu a grăbit-o și nu i-a spus că trebuia să fie tare. A lăsat-o să povestească despre un băiat pe care nu îl cunoscuse.
Un loc la masă
Înainte să plece, Mariana l-a întrebat dacă avea familie. Victor i-a arătat pe telefon o fetiță de cinci ani, cu două codițe inegale. Le făcuse el, înainte de grădiniță.
— Duminică fac supă, a spus Mariana. Dacă veniți, să îmi spui dacă mănâncă și ea găluște.
Duminică, fetița a vărsat puțină apă pe fața de masă. Victor s-a grăbit să o certe, dar Mariana adusese deja un prosop. Din sertar a scos apoi o cutie cu nasturi. Copila alesese unul roșu, pe care voia să îl pună unei păpuși.
Haina a rămas la Victor. Mariana nu i-a cerut-o înapoi. În joia următoare, a pus un trandafir alb lângă fotografie și a stat puțin mai mult la mormântul lui Dumitru.
— L-am cunoscut, i-a spus încet. Iar fata lui are nevoie să îi cos un nasture.
La întoarcere, a oprit la magazin pentru ață roșie. Nu mai cumpărase culoarea aceea de foarte multă vreme.