În curte s-a lăsat o liniște ciudată, ca înainte de o furtună. Andrei a rămas nemișcat o clipă, cu mâinile încă pe umerii bătrânei. Ochii lui s-au schimbat — nu mai erau ai bărbatului sigur pe el, ci ai copilului care tocmai a înțeles ceva dureros.
— Nu… nu mi-a spus niciodată că mă așteptați, — a murmurat el.
Baba Caterina l-a mângâiat pe obraz, încet.
— Lasă, mamă… oamenii sunt cum sunt. Tu ai venit. Asta contează.
Am intrat în casă. Mică, dar curată lună. Pe masă — față de masă albă, cusută de mână. În aer mirosea a cozonac și a vanilie.
— Am făcut și pentru tine, — a spus ea, grăbită. — Poate nu mai știi gustul…
Andrei a zâmbit, dar zâmbetul i s-a frânt.
Am început să scoatem pachetele. Baba Caterina se uita uimită, aproape speriată.
— Vai de mine… dar ce-i aici? Atâtea bunătăți? Nu trebuia…
— Ba trebuia, — i-am spus eu blând. — E Paștele.
Când a văzut căpșunile, a rămas fără cuvinte. Le-a atins cu degetele, ca pe ceva sfânt.
— Așa ceva… n-am mai văzut de ani buni…
În ochii ei a apărut o lumină caldă, copilărească. Atunci am știut că am făcut bine.
Seara a trecut liniștit. Am ajutat-o la bucătărie, Andrei a stat lângă sobă, ascultând povești din copilărie. Râdea… dar din când în când se oprea și tăcea.
La miezul nopții am mers la biserică. Satul întreg era acolo. Lumânări aprinse, oameni simpli, liniște și credință adevărată.
Andrei ținea lumânarea și privea flacăra ca și cum vedea în ea tot trecutul lui.
La „Hristos a înviat”, vocea i s-a frânt.
A doua zi dimineață, masa era plină. Baba Caterina ne-a pus în farfurii cu mâini tremurânde.
— Să mâncați, copii… să aveți viață bună…
După masă, Andrei a ieșit în curte. L-am urmat.
— Mă simt vinovat, — a spus încet. — Atâția ani… și eu credeam că ea nu are nevoie de mine.
— Nu e vina ta, — i-am spus. — Important e că ești aici acum.
A dat din cap, dar se vedea că îl apasă.
A intrat din nou în casă și s-a așezat în fața bătrânei.
— Baba Caterina… de azi înainte nu mai sunteți singură. Vă promit.
— Eu? Singură? Cu Dumnezeu și cu amintirile… nu sunt singură.
— Nu, — a spus el ferm. — O să venim mai des. Și… dacă vreți… puteți veni la noi.
Bătrâna a rămas fără grai.
Lacrimile i-au curs încet pe obraji.
A fost momentul acela în care totul s-a schimbat. Nu era doar o vizită. Era o reparație.
În acea după-amiază, când am plecat, baba Caterina ne-a dat la pachet ouă roșii și cozonac.
— Să aveți drum bun… și să nu uitați de unde ați plecat.
În mașină, Andrei nu a spus nimic mult timp.
— Cred că ăsta a fost cel mai adevărat Paște din viața mea.
Și, pentru prima dată, am simțit că nu mergeam doar înainte — ci și înapoi, acolo unde trebuia să ajungem demult.