La nouăsprezece ani, eu și Andrei ne făcuserăm o promisiune pe care o spuneam mai mult în glumă: dacă la șaizeci vom fi amândoi singuri, ne vom căuta. El mi-a legat o ață roșie la încheietură, apoi a plecat la facultate în alt oraș.
Viața nu ne-a așteptat. Eu m-am măritat, am crescut un copil și am rămas văduvă. El a lucrat în străinătate, iar legătura dintre noi s-a subțiat până la câteva felicitări. Numărul vechi de telefon a rămas însă în agenda mea, scris cu pixul de pe vremea liceului.
În dimineața în care am împlinit șaizeci de ani, telefonul fix a sunat înainte de opt. Am alergat din bucătărie cu mâinile ude. Nu era Andrei. Era o asistentă de la un spital din Brașov. Mi-a spus că un pacient insistase să mă sune la o anumită dată.
Andrei trecuse printr-o intervenție cardiacă și se refăcea. Își pierduse telefonul când fusese adus la spital, dar numărul casei mele îl știa pe de rost. Când mi l-a dat la aparat, primul lucru pe care l-am auzit a fost un râs mic. — Am întârziat cu florile, nu cu promisiunea.
Am plecat în aceeași zi. Pe drum m-am întrebat de zeci de ori ce caut acolo, cu o geantă mică și o cutie de biscuiți. La ușa salonului, Andrei părea mai bătrân decât în amintirea mea. Apoi și-a ridicat sprânceana în felul cunoscut și anii s-au așezat altfel.
Nu ne-am promis o viață fără probleme. Am vorbit despre oamenii pe care îi pierduserăm și despre lucrurile de care încă ne era frică. El mi-a arătat o agendă uzată: pe ultima pagină avea scris numele meu și ziua aniversării, copiate dintr-o agendă în alta timp de patruzeci și unu de ani.
Înainte să plec, a cerut să-i las eșarfa roșie pe spătarul scaunului. — Ca să știu că te întorci. M-am întors a doua zi, apoi după externare. La șaizeci de ani nu ne-am recuperat tinerețea. Ne-am dat, în sfârșit, timp să fim prezenți.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.