Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
În fotografia de nuntă, în spatele nostru se vede un monitor, iar buchetul stă într-un pahar de apă. Alina își ridicase mâna spre telefon ca să se vadă verigheta. Zâmbea, dar eu știam cât o obosise dimineața aceea. Am făcut poza înainte să intre din nou asistenta.
Eram medic în același spital în care o cunoscusem, cu un an înainte. Când relația noastră devenise serioasă, îngrijirea ei fusese preluată de alți colegi. În salon eram omul pe care îl iubea, cu aceleași întrebări și aceeași neputință pe care le are orice familie în fața unei boli grele.
Ne pregătiserăm pentru o cununie mică, apoi planurile se schimbaseră de mai multe ori. În ultima săptămână, Alina m-a întrebat dacă mai voiam să o iau de soție. Nu suporta să audă că vom face totul după ce se va simți mai bine. Își dorea să trăim ziua pe care o aveam.
Am rămas văduv la treizeci și șase de ani. După înmormântare, sora ei mi-a adus o cutie de pantofi legată cu o panglică verde. Mi-a spus că Alina pregătise totul înainte să ajungă din nou la spital. Pe capac era numele meu, scris cu literele ei mărunte, și o rugăminte să deschid singur.
Înăuntru se aflau un carnețel și douăsprezece plicuri. Primul începea cu ziua în care ne cunoscuserăm. Alina notase lucruri pe care eu le uitasem: o cafea rece, o glumă proastă, felul în care îmi căutam cheile. Citindu-le, am descoperit cât de multă viață încăpuse în anul pe care îl consideram nedrept de scurt.
Ultimul document era pentru o bursă destinată unui student la medicină. Ea pusese deoparte, cu ajutorul surorii, banii rămași de la nunta pe care nu o mai organizaserăm. Nu-mi cerea să fac o promisiune imposibilă. Mă ruga doar să găsesc pe cineva căruia suma aceea i-ar putea schimba începutul.
Mi-a luat luni întregi să pot vorbi despre ea fără să mă opresc la fiecare propoziție. În toamnă, am întâlnit prima beneficiară a bursei. Fata venise cu mama ei și ținea mapa lipită de piept. Când m-a întrebat cine fusese Alina, i-am arătat fotografia din salon, cu mâinile noastre ridicate spre cameră.
Carnețelul a rămas lângă pat. Uneori îl deschid la întâmplare și găsesc câte o întâmplare banală, povestită de ea ca și cum ar fi fost un dar. Cutia nu mi-a luat durerea. Mi-a dat însă o treabă pentru diminețile în care credeam că nu mai am niciun motiv să ies din casă.