Călin a început să spună că glumea. Anca a pus farfuriile jos, cu grijă, de parcă mișcarea aceea era singurul lucru pe care îl putea controla. L-a rugat să repete ce spusese despre ea. Nu a repetat. A încercat s-o ia de mână.
Ea s-a retras. — Dacă mă iubești, datoria ta nu are legătură cu nunta. Dacă nu mă iubești, niciun ban de la mama nu rezolvă asta. Eu am vrut să intervin, dar mi-a făcut semn să o las să vorbească. Nu mai avea nevoie de un părinte care să negocieze în locul ei.
Călin i-a spus că era prea orgolioasă și că mama ei băga bani între ei. Anca l-a întrebat de câte ori folosise divorțul ei ca să câștige o ceartă. Atunci mi-am dat seama că replica din sufragerie nu fusese prima. Fusese doar prima pe care o auzisem eu.
L-a rugat să plece și a oprit pregătirile nunții. Nu a făcut anunțul cu o fotografie zâmbitoare și un mesaj despre o nouă viață. A sunat pe rând oamenii implicați, a plâns și a anulat ce se mai putea. Unele avansuri s-au pierdut.
Datoria a fost discutată separat, pe baza înțelegerii și a dovezilor păstrate. Nu i-am vândut tăcerea fiicei mele pentru promisiunea unei rambursări mai rapide. Când a încercat să condiționeze din nou banii de împăcare, conversația s-a încheiat.
Anca mi-a spus într-o seară că îi era rușine să recunoască a doua relație greșită. I-am răspuns că nu numărul despărțirilor arăta cât valora ea. Mi-am cerut iertare și pentru zilele în care, fără să vreau, îi vorbisem despre căsătorie ca despre ceva ce trebuia salvat cu orice preț.
A mers mai departe cu ajutorul prietenilor și al oamenilor aleși de ea. Nu a apărut a doua zi un bărbat perfect ca să demonstreze că merita iubită. A început prin a nu mai accepta un om care îi cerea recunoștință pentru dispreț.
La următoarea masă în familie am pus din nou trei farfurii, fiindcă venea și o prietenă de-a ei. Anca a adus desertul. Când i-a scăpat o linguriță, am tresărit amândouă. Ea a ridicat-o și a zâmbit: — De data asta nu mai e nimeni de ascultat la ușă.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.