Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Fotografia pe care o țin pe frigider e veche: eu, cu șapca trasă prost pe frunte, și cele două fete lipite de umerii mei. Scaunele lor cu rotile încap cu greu în cadru. În ziua când au împlinit optsprezece ani, mi-au pus poza pe masă și mi-au spus că trebuie să-mi mărturisească ceva.
Mama lor plecase când aveau șase ani. În primele luni mă temeam să nu greșesc totul: programările, drumurile, explicațiile pentru două fetițe care mă întrebau când se întoarce. Nu aveam răspunsuri bune. Aveam un serviciu, o mașină veche și câțiva oameni care ne ajutau când le spuneam limpede de ce aveam nevoie.
Ilinca și Mara au crescut cu personalități foarte diferite. Una făcea liste, cealaltă transforma orice necaz într-o glumă. Am schimbat școli, am insistat pentru acces și am petrecut vacanțe planificând trasee pe care alții le alegeau fără să se gândească. Fetele mă vedeau uneori adormind pe canapea înainte să terminăm filmul.
În seara aniversării, mi-au adus o cutie lungă. Mara râdea și plângea în același timp. Ilinca m-a rugat să nu mă supăr că îmi ascunseseră lucruri încă din copilărie. M-am gândit la mama lor și am simțit că mi se strânge stomacul. Prima filă din cutie avea o dată de acum doisprezece ani și un desen făcut cu creion roșu.
Era începutul unui jurnal despre mine. Îl numiseră caietul lucrurilor pe care tata crede că nu le observăm. La șase ani desenau. Mai târziu lipiseră bilete, fotografii și propoziții stângace. Scriseseră despre nopțile în care le învățam pentru școală, despre rampele construite cu vecinii și despre glumele pe care le spuneam când eram prea obosit să mai zâmbesc.
Pe ultima pagină se afla confirmarea unei excursii accesibile, plătite din bursele lor, mici proiecte și ajutorul mătușii. Mă întrebaseră luni întregi unde mi-ar plăcea să merg, pretinzând că era pentru o temă. Eu răspunsesem fără să bănuiesc nimic. Nu mai ieșisem toți trei din țară de când devenisem singurul părinte din casă.
Am plâns cu jurnalul în brațe. De ani întregi îmi aminteam mai ales întârzierile și lucrurile pe care nu reușisem să le fac. Ele păstraseră o altă viață în aceleași zile. Mi-au spus că nu aveau nevoie de un tată perfect și că nu voiau să-mi petrec următorii ani cerându-mi scuze pentru ce nu le putusem oferi.
În prima dimineață a excursiei, Mara a insistat să facem o fotografie asemănătoare celei de pe frigider. Eu eram mai cărunt, ele erau adulte, iar șapca dispăruse. Când am trimis poza acasă, Ilinca mi-a arătat un caiet nou. Pe prima pagină scrisese doar data. Aveam, se pare, multe alte lucruri de observat împreună.