Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis frigiderul mamei.
Și am rămas cu mâna pe ușă.
Un borcan de muștar. Două iaurturi trecute de termen. O jumătate de lămâie învelită într-o folie. Câteva ouă. O bucățică de brânză într-o farfurie.
M-am uitat la rafturile goale și am simțit cum toate cifrele din caiet capătă, dintr-odată, altă greutate.
Cristi venise în spatele meu.
M-am dat puțin la o parte.
— Așa mânca mama? am întrebat.
— Tu stăteai la câteva cartiere de ea.
— Nu încep nimic. Te întreb.
— Și eu îți spun că nu știam! Când veneam, avea mâncare. Făcea ciorbă, sarmale, plăcinte…
Întrebarea a rămas între noi.
Pentru că amândoi știam răspunsul.
Și acolo am găsit două caserole.
Am simțit că nu mai pot respira.
Mama făcuse mâncare și o pusese deoparte pentru noi.
Probabil urma să ne sune.
— Dana, am făcut niște sarmale. Când vii să le iei?
De câte ori auzisem asta?
— Lasă-le acolo, mamă, trec eu când pot.
Cristi a luat cealaltă caserolă.
A rămas cu ea în mâini câteva secunde.
Apoi s-a așezat la masa din bucătărie.
Și-a trecut palma peste față.
— Noi tot am luat de la femeia asta până la sfârșit.
Era pur și simplu adevărul.
Mama murise, iar în congelatorul ei tot pentru noi era mâncarea.
În caietul ei erau cheltuielile noastre.
În ultimele luni ale vieții ei, înaintea pantofilor ei, înaintea controlului la ochi și, uneori, chiar înaintea medicamentelor, eram tot noi.
Cumnata mea apăruse în ușa bucătăriei.
Încă ținea lenjeriile în brațe.
Apoi s-a întors fără un cuvânt.
Peste câteva minute am găsit-o în dormitor.
Punea lenjeriile înapoi în dulap.
— Ce faci? am întrebat-o.
— Nu știu. Nu-mi mai vine să le iau.
Deși, dacă stăteai să te gândești, lenjeriile nu aveau nicio vină.
Lucrurile trebuiau împărțite până la urmă. Mama nu mai avea ce face cu ele.
Ne era rușine de graba cu care intraserăm în casa ei întrebându-ne ce luăm, înainte să ne întrebăm cum trăise ea în ultimele luni.
Mai rămăseseră câteva pagini.
În ultimele luni, scrisul mamei devenise mai tremurat.
„Să pun deoparte pentru ziua Mariei.”
Maria era fata lui Cristi.
Împlinise 16 ani cu puțin timp înainte să moară mama.
Mama îi dăduse 300 de lei.
— Mamaie, de ce mi-ai dat atât? Nu trebuia!
— Lasă, mamaie, că bunica are.
„Nu vă faceți griji pentru mine.”
Nu pentru că eram oameni răi.
Nu pentru că ne doream ca mama să se lipsească.
Ci pentru că era mai comod să credem ceea ce ne spunea.
Cristi s-a așezat lângă mine.
Ce altceva puteam să-i spun?
Dacă ne-ar fi spus că nu mai are bani pentru pantofi, probabil i-am fi cumpărat.
Dacă ne-ar fi spus că amână un control, am fi dus-o noi.
Dacă ne-ar fi spus că banii pe care îi dă nepotului îi lipsesc ei, probabil i-am fi pus înapoi în portofel.
Iar noi nu întrebam suficient.
Era combinația perfectă pentru ca ea să se lipsească în liniște.
„Copiii mei nu au grijă de mine.”
„M-am sacrificat pentru voi.”
Nu ne lăsase nicio lecție de viață.
„Luna viitoare să-mi iau și eu pantofii ăia.”
Am rămas cu ochii pe cuvinte.
Cristi le-a citit peste umărul meu.
Și atunci a început să plângă.
Și-a plecat doar capul și și-a acoperit ochii cu palma.
Fratele meu avea 45 de ani.
Avea familie, copii, serviciu, rate și toate grijile unui om mare.
Dar în bucătăria aceea părea din nou copilul mamei.
— N-a mai venit luna viitoare, a spus.
Frigiderul a rămas în apartament încă aproape două luni.
Niciunul dintre noi nu mai avea chef să-l ia.
Într-o zi, Cristi m-a sunat.
— Dana, ce facem cu frigiderul?
Nu ca să-mi amintesc că mama îi dădea lui Cristi 700 de lei pentru rată.
Nu ca să socotesc cât cheltuise cu nepoții.
Și nici ca să ne pedepsesc pentru fiecare sacoșă cu mâncare pe care am luat-o de la ea.
L-am păstrat pentru ultima propoziție.
Pentru că în cele câteva cuvinte era mama întreagă.
Și, dacă mai rămânea ceva…
nu mai iau răspunsul de bun.