Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Bianca a ridicat paharul și a anunțat, în fața meselor pline, că îmi găsise o locuință potrivită pentru vârsta mea. Apartamentul ei avea două camere și un balcon mic. Oferise cheia ca pe o mare dovadă de generozitate. Eu stăteam pe scaun, cu poșeta în poală, și încă încercam să înțeleg gluma.
Casa în care locuiam era a mea. O renovasem împreună cu soțul, cu mult înainte ca fiul nostru să o cunoască pe Bianca. În ultimul an îi lăsasem să folosească două camere pentru pregătirile nunții. Nu discutasem vreodată să mă mut. Când m-am uitat spre Matei, el a început să-și îndrepte manșeta.
L-am întrebat de ce aveam nevoie de altă casă. Mi-a răspuns în șoaptă că părinții Biancăi își vânduseră apartamentul și aveau nevoie de spațiu. Bagajele lor plecaseră deja de la hotel. Pentru prima dată în seara aceea, am observat că scaunele lor de la masă erau goale.
Am sunat omul care se ocupa de grădină și l-am rugat să verifice cine intrase pe proprietate. Mi-a spus că în curte erau două mașini și că cineva cerea să fie deschis biroul soțului meu. Atunci am lăsat paharul jos și i-am cerut fiului să vină cu mine pe terasă.
Matei a încercat să-mi explice că voia să evite o discuție neplăcută. Nu înțelegea că o pregătise exact astfel. I-am spus că puteam ajuta oameni care mă întrebau, însă nu acceptam ca locul meu în propria casă să fie hotărât în spatele meu. Biroul nu avea să fie deschis.
Bianca ni s-a alăturat, supărată că stricăm momentul. Am întrebat-o când îmi ceruse acordul și am așteptat răspunsul. A tăcut. La întoarcerea în sală, Matei a anunțat că părinții ei vor rămâne la hotel și că oferta făcută mamei sale nu fusese discutată cu mine.
Au trecut câteva săptămâni până când am putut lua din nou masa împreună. Fiul meu a venit singur prima dată. Nu adusese flori sau un discurs pregătit. Mi-a dat înapoi cheile și a recunoscut că se bazase pe faptul că nu voi spune nimic în fața invitaților.
Apartamentul Biancăi a rămas liber o vreme. Eu mi-am păstrat casa și obiceiul de a pune o farfurie în plus când cineva mă anunță că vine. Matei sună acum înainte. Uneori conversația durează numai un minut, însă în acel minut mă întreabă, iar eu pot răspunde.