Șoferul celuilalt autoturism fusese tatăl lui Sergiu. În accidentul în care îl pierdusem pe tata murise și el. Când mama aflase cine era tânărul care dormea lângă atelier, nu îl trimisese departe. Începuse să-i ducă mâncare.
— I-am spus din prima zi al cui sunt, mi-a zis Sergiu. Am crezut că mă scuipă. M-a întrebat când mâncasem ultima dată. Mama purtase aceeași durere ca mine, dar refuzase să o pună și în spinarea unui băiat care nu condusese mașina aceea.
Sergiu își găsise de lucru și apoi o cameră. Porția de duminică rămăsese felul lor de a se vedea. Îi repara lucruri prin casă, o ducea la cumpărături și îi asculta aceleași istorii despre tata, fără ca ea să-i ceară vreodată să răspundă pentru el.
În iarna în care puterile o lăsaseră, schimbaseră rolurile. Sergiu venea cu mâncare, iar mama îi cerea să nu mă sperie înainte să vorbească ea cu mine. Tot amânase. Mi-a fost greu să accept că îmi ascunsese cât îi era de rău; grija ei nu făcuse acea tăcere mai puțin dureroasă.
Nu l-am iertat pe tatăl lui Sergiu într-o clipă și nici nu mi-a cerut-o cineva. Am înțeles însă cât de nedreaptă fusesem cu omul din fața mea. Îl izgonisem de la poartă fără să știu că, în unele seri, el fusese cel care o ajuta pe mama să mănânce.
L-am poftit la masă. O rudă a întrebat încet cine era. — Un om de-al mamei, am spus. Sergiu a rămas lângă mine și, pentru prima dată, l-am întrebat despre viața lui fără să aștept un motiv ca să închei conversația.
După ce au plecat ceilalți, am spălat împreună vasele. Mi-a arătat unde punea mama sarea și cum ținea lipită cu bandă rețeta de supă, fiindcă nu mai vedea bine scrisul mic. Acelea erau lucrurile din ultima ei iarnă pe care nu le știusem.
Duminica următoare am făcut eu supă. L-am sunat pe Sergiu și i-am spus să aducă geanta albastră. A tăcut, apoi m-a întrebat câte caserole. — Trei. Una o mâncăm împreună. Pentru celelalte două vedem noi cine are nevoie.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.