Când m-am măritat cu Pavel, rochia mea era albastră și cununia a ținut atât cât a putut el să stea în picioare. Fetița lui ne-a adus verighetele într-o cutie de acuarele. Pe capac, cu carioca, scrisese doar „noi”.
Două zile mai târziu Pavel s-a stins. După înmormântare, o doamnă cu părul argintiu m-a oprit la poartă. „Înainte să-i aranjezi camera fetiței, citește asta.” Mi-a întins un plic adresat cu numele meu de dinainte de căsătorie.
Mi-am imaginat o pretenție asupra casei, o ceartă pentru lucrurile lui. M-am așezat pe treapta de piatră și am desfăcut hârtia. Înăuntru era desenul unei camere cu două paturi. Unul era mic, altul avea o pătură verde. Sub desen se găsea o cheie.
Doamna era mătușa mamei fetiței. Cu mult înainte să mă cunoască, Pavel o rugase să-i promită că vor găsi împreună o soluție pentru copil dacă el nu va mai putea avea grijă de ea. Familia păstrase de atunci o cameră pregătită pentru amândouă, fetița și persoana de care se va simți apropiată.
„N-am venit să ți-o iau”, mi-a spus femeia. „Am venit să-ți spun că ai unde bate când n-o să mai știi ce să faci.” Era singurul lucru pe care nu mă gândisem să-l cer. Câteva săptămâni mai târziu am mers împreună la oamenii care ne puteau îndruma cu actele.
Astăzi, cheia cu eticheta verde stă lângă cheia mea de acasă. Duminica fetița încă pune câte trei farfurii pe masă. Uneori trage și al patrulea scaun, pentru tanti Nina. Iar cutia de acuarele cu „noi” pe capac o ținem unde poate ajunge singură la ea.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.