În seara absolvirii, Matei purta un costum pe care îl scurtaserăm împreună pe masa din bucătărie. Bunicul lui invitase toată familia la restaurant. A pus mai întâi două cutii cu laptopuri în fața verilor, apoi i-a împins lui Matei un plic de culoarea untului.
Fiul meu și-a trecut un deget pe sub clapă. Gol. Bunicul a ridicat paharul și a zis că un băiat care a ales o școală de meserii ar trebui să știe ce înseamnă să pornești de jos. Cineva a râs. Matei a cerut pixul chelnerului.
M-am speriat că va scrie o înjurătură pe plic. În schimb, a notat ceva cu litere mari, l-a îndoit o dată și mi l-a pus în poșetă. „Mergem? Am autobuz la șase.” În drum spre casă, și-a ținut sacoul peste genunchi ca să nu i se șifoneze.
Pe plic scrisese numele lui nea Vasile, maistrul care îl lăsase să lucreze în atelier după ore. În zorii zilei am mers la el, la marginea orașului. Matei a scos din buzunar prima șurubelniță pe care bătrânul îl învățase să o țină bine și i-a arătat diploma.
„Aici vreau să pun prima mea plată ca electrician”, i-a spus despre plic. „M-ai învățat să câștig singur banii ăștia.” N-a durat mult până a venit prima lucrare plătită. Maestrul a acceptat un singur lucru din banii aceia, un bec nou pentru firma atelierului.
La toamnă, bunicul a venit să-i ceară ajutor cu lampa din sufragerie. Matei i-a făcut o programare ca oricărui client. Pe hol, omul a văzut plicul înrămat și a întrebat de ce era gol. „Fiindcă ce mi-a dat omul ăsta n-ar fi încăput aici”, i-a spus nepotul lui.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.