Era nea Sandu, omul care lucrase cu tata douăzeci de ani. Îl văzusem ultima dată la înmormântare. Nu știam că Radu îl chemase să demonteze rafturile. S-a uitat la telefonul spart, apoi la cheia pe care fratele meu încerca s-o ascundă în palmă. «Deschide poarta», a spus. Nu a ridicat vocea. Tocmai liniștea lui l-a făcut pe Radu să tacă o clipă.
Fratele meu a început să râdă. Spunea că eram nervoasă, că ne certam ca între frați și că telefonul îmi căzuse. Nea Sandu n-a discutat despre telefon. A repetat că poarta trebuia deschisă. Din atelier a mai ieșit un muncitor. Radu s-a uitat de la unul la altul și a spus că făceam teatru pentru o avere pe care n-o muncisem.
Am cerut telefonul lui Sandu. Când Radu a văzut că sun după ajutor, a descuiat. A întins mâna spre mine, dar m-am retras lângă cei doi bărbați. Am ieșit pe alee și am rămas acolo până au venit oamenii chemați. Nu mă simțeam curajoasă. Îmi tremurau genunchii atât de tare, încât m-am așezat pe bordura de lângă gard.
N-am semnat foile. Am povestit ce se întâmplase și am păstrat tot ce putea lămuri amenințările, inclusiv mesajul în care mi se ceruse să vin singură. Mai târziu am aflat de ce se grăbea. Radu încasase deja bani de la un om căruia îi promisese atelierul întreg. Îi dăduse impresia că eu eram de acord și că partea mea era doar o formalitate.
Omul acela nu era un mare dezvoltator și nici un personaj cu influență. Era un mecanic care voia să-și mute afacerea. Când a aflat că eu nu consimțisem, a cerut să se oprească totul și să i se explice ce plătise. Fratele meu încercase să acopere o minciună printr-o semnătură smulsă de la mine. Acum avea de răspuns la amândouă.
Au urmat luni de discuții purtate prin oameni care ne reprezentau și verificau documentele. N-am mai mers singură la casa tatei. Am recunoscut munca pe care Radu o făcuse acolo și am acceptat să fie discutată separat, cu dovezi și sume clare. Dar grija față de un părinte nu-i dădea dreptul să mă țină încuiată în curte.
Mama ne murise cu ani înainte. O mătușă mi-a spus că ea ar fi vrut să ne împăcăm. I-am povestit exact cum suna cheia în broască și cum mă privise Radu când îmi spusese că nu mă auzea nimeni. Mătușa n-a mai vorbit despre împăcare. Mi-a spus că puteam veni la ea dacă trebuia să rămân peste noapte în oraș.
La încheierea împărțelii, mi-am primit partea stabilită după verificări, iar atelierul a avut un alt cumpărător. Telefonul spart l-am păstrat într-o cutie. Nu-l mai privesc des. Îmi amintesc însă foarte bine cum s-a oprit motorul și cum un om care ar fi putut să-și vadă de muncă a ieșit în curte și a cerut să mi se deschidă poarta.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.