Fratele meu a apărut la înmormântarea tatei într-o rochie roșie, scurtă, care îi lăsa genunchii la vedere. Pentru o clipă, am uitat să respir. Rudele s-au întors spre el, iar cineva a șoptit că durerea îi luase mințile.
Radu nu părea însă pierdut. Ținea în mână o cutie veche de pantofi și privea spre primul rând. Acolo se afla nea Ștefan, prietenul tatei din tinerețe. Când l-a văzut, bătrânul s-a sprijinit de brațul soției și a început să plângă.
— A păstrat-o, a spus el. Eu nu înțelegeam. Tata fusese lăcătuș, un om tăcut care repara porți și închidea televizorul când începeau certurile. Nu-l asociasem niciodată cu rochia aceea, cu paietele de pe tiv sau cu fotografiile din cutie.
În anii grei ai tinereții, el și Ștefan jucaseră într-o trupă de amatori. Organizau seri pentru a strânge bani pentru oameni rămași fără casă. Într-un spectacol, rolul principal fusese abandonat în ultima clipă. Tata îmbrăcase costumul fără să facă din asta un spectacol despre el.
Fotografiile arătau săli pline și oameni râzând împreună. Pentru familia lui Ștefan, banii aceia însemnaseră chiria și hainele copiilor după un incendiu. Tata nu povestise niciodată. Când se îmbolnăvise, îi ceruse lui Radu un singur lucru: să nu-l conducă toți numai cu fețe încruntate.
Fratele meu a deschis cutia și a scos o scrisoare. «Dacă am putut îmbrăca rochia asta ca să ajut, puteți și voi să vă lăsați rușinea acasă o zi.» Radu a citit cu voce tremurată, iar nea Ștefan l-a îmbrățișat. Șoaptele din jur s-au oprit.
La masa de după, am pus fotografiile lângă portretul tatei. Pentru prima dată, am auzit povești în care nu era doar omul obosit de la atelier. Era și omul care urca pe scenă pentru alții. Radu a rămas în roșu până seara. Nu l-a mai întrebat nimeni de ce.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.