Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Am găsit-o pe Ilinca în baie, arătându-mi brațul și întrebându-mă dacă arăta urât. Avea douăzeci și unu de ani și se pregătea pentru o ieșire. Pe marginea chiuvetei era un aparat de ras încă uscat. Mi-a spus că iubitul ei refuzase să o țină de mână până nu rezolva problema.
La început am vrut să pun mâna pe telefon și să-i spun eu câteva lucruri. Soțul meu m-a oprit și a întrebat-o pe Ilinca dacă vrea să vorbim împreună cu băiatul. Nu i-a promis o pedeapsă și nu a râs. I-a spus că masa de duminică putea fi un loc bun pentru o conversație pe care ea o tot amâna.
Paul a venit cu o cutie de prăjituri și s-a purtat ca de obicei: politicos, atent la pahare, gata să ajute. Ilinca își ținea mânecile trase peste încheieturi. După felul principal, tatăl ei l-a întrebat ce îi plăcea la ea. Răspunsurile au venit repede, până când l-a rugat să vorbească și despre cum o făcea să se simtă.
Paul a încercat să transforme totul într-o glumă. A spus că fiecare are preferințe. Ilinca și-a ridicat mânecile și l-a întrebat dacă preferința lui trebuia să-i schimbe ei felul de a se privi. Vocea îi tremura, dar a continuat. Pentru prima dată, nu mă uitam eu urât la el ca să mă înțeleagă.
Tatăl ei i-a spus calm că părerea despre un corp nu îi dă nimănui dreptul să umilească persoana care îl locuiește. Apoi a tăcut. Ilinca trebuia să hotărască ce acceptă într-o relație. Paul și-a cerut scuze, însă tot ea l-a întrebat de ce o făcuse să creadă că trebuie să merite gesturile lui de afecțiune.
Au ieșit pe balcon să vorbească. Nu i-am urmărit și nu i-am dat instrucțiuni prin mesaje. Când s-a întors, Ilinca ne-a spus că avea nevoie de o pauză. Părea tristă, însă își ținea brațele pe masă, fără să le mai ascundă. A ales singură ultima prăjitură și a început să ne povestească despre facultate.
În săptămânile următoare a mai plâns. Faptul că pusese o limită nu făcea să dispară tot ce simțise pentru el. Am ascultat-o și am învățat să nu-i spunem că trebuia să știe de la început. Era deja destul de greu să se desprindă de ideea că făcuse ea ceva greșit.
Aparatul de ras a rămas în sertar, lângă alte lucruri obișnuite. Dacă îl va folosi, vreau să fie pentru că așa dorește ea. Din cina aceea mi-a rămas mai ales clipa în care și-a ridicat mânecile. Nu era un gest mare. Pentru ea fusese nevoie de mult curaj.