Mihai a pus geanta pe un scaun. În ea erau biberoanele, hainele și lucrurile copilului, pregătite cu grijă. Nu aruncase bebelușul afară și nu îl folosise ca să se răzbune. Îi ceruse Luizei să plece după ce aflase de relația lor, iar Cristi îi promisese că rezolvase deja o locuință. Locuința eram noi. Eu nu fusesem întrebată.
Cristi recunoscuse aventura în fața fratelui meu cu două ore înainte. Îi spusese că eu știam, că trecuserăm prin discuția aceea și că acceptasem s-o ajutăm pe Luiza pentru o vreme. Mihai venise tocmai fiindcă nu îi venea să creadă că aș fi putut ști tot și să-l las să-și facă planuri pentru un copil a cărui paternitate era pusă sub semnul întrebării.
Am așezat băiețelul în siguranță, lângă mama lui, și m-am uitat la soțul meu. — Când ai decis și ce simt eu? Cristi a început să spună că mă știa bună, că nu puteam lăsa un copil fără ajutor. Îmi folosea bunătatea ca pe un acord pe care nu îl dădusem. I-am cerut să se oprească și să îi răspundă fratelui meu fără să mai vorbească în numele meu.
Luiza a sunat-o pe sora ei. Avea unde să meargă în seara aceea, numai că soluția o obliga să le explice și altora ce se întâmplase. A rămas cu copilul până când sora ei a venit să-i ia. Nu i-am smuls pătura cumpărată de mine și nu am cerut înapoi cadourile. I-am cerut să nu îmi mai pună în brațe hotărârile pe care trebuiau să și le asume ei.
Cristi a plecat separat. Despărțirea noastră a început în seara aceea și s-a încheiat prin multe alte conversații și formalități. Ulterior s-a confirmat că el era tatăl băiețelului, iar responsabilitățile față de copil au fost discutate cu sprijinul potrivit. Nu m-am oferit să împac adulții ca să poată spune că lucrurile nu fuseseră chiar atât de grave.
Mihai a rămas la mine. A scos din buzunar o șosetă mică, pe care o luase fără să își dea seama când pregătise geanta. A plâns cu ea în palmă. Nu suferea numai pentru o căsnicie. Se temea că fiecare amintire cu băiatul avea să fie rescrisă de ceea ce aflaserăm. L-am ascultat fără să-i cer să decidă atunci ce urma să facă.
În lunile următoare a ales să păstreze o legătură cu copilul, prin înțelegeri discutate cu mama lui. Unele zile îi erau prea grele și o spunea. Nimeni nu îi putea cere să se vindece după un program, cum nimeni nu îi putea spune că afecțiunea de până atunci dispăruse fiindcă adulții mințiseră. Eu am rămas sora lui. Atât puteam promite și îndeplini.
Păturica a rămas la băiețel. Când o văd într-o fotografie, îmi amintesc ziua în care două persoane au crezut că, dacă îmi puneau copilul în brațe, nu mai aveam voie să aleg pentru mine. Am ajutat copilul să fie în siguranță în seara aceea. Apoi am ales și cine mai putea rămâne în casa mea.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.