Andrei a deschis ușa, iar Margareta a intrat cu un dosar în mână. Angajase un investigator privat și era convinsă că găsise dovada că îl mințisem. — Copiii aceia nu sunt ai ei! a spus triumfătoare. — Sunt frații ei.
Andrei s-a uitat la mine. Eu deja plângeam. I-am explicat că aveam 18 ani când un incendiu izbucnise noaptea în casa părinților mei. Intrasem înapoi prin fum ca să-i scot pe Ionuț, Paul și Lili. Părinții noștri nu supraviețuiseră.
Cicatricile de pe spatele meu erau de atunci. După luni de spitalizare, cerusem tutela fraților mei și renunțasem la facultate ca să-i pot întreține. Pentru că eram prea tânără și munceam în București, ei locuiau în timpul săptămânii cu mătușa noastră, iar eu trimiteam acasă aproape fiecare leu câștigat.
— Și ai lăsat pe toată lumea să creadă că sunt copiii tăi? m-a întrebat Andrei.
— Era mai ușor decât să povestesc unor străini cum au murit părinții mei. Și nu voiam ca frații mei să devină subiect de bârfă într-o casă în care nimeni nu-i cunoscuse.
Margareta nu mai spunea nimic. Investigatorul ei găsise și raportul incendiului. Pe prima pagină era menționat că o tânără de 18 ani fusese scoasă inconștientă din casă după ce revenise de trei ori înăuntru pentru a salva trei copii.
Andrei s-a întors spre mama lui și i-a spus calm: — Ai vrut să-mi demonstrezi că Emilia nu merită familia asta. Tocmai mi-ai demonstrat contrariul.
Câteva luni mai târziu, Ionuț, Paul și Lili s-au mutat mai aproape de noi. Andrei nu a încercat să le fie tată și nici eu nu i-am cerut asta. Le-a devenit pur și simplu omul pe care se puteau baza.
Margareta a avut nevoie de mai mult timp. Într-o zi a venit la mine singură și mi-a spus: — Te-am judecat după povestea pe care mi-am inventat-o despre tine. Îmi pare rău că nu te-am întrebat niciodată care era adevărul.
Am iertat-o, dar n-am uitat lecția.
Ani întregi, oamenii mă priviseră ca pe femeia cu „trei copii și trei tați”. Adevărul era că la 18 ani devenisem sora, mama și casa celor trei copii care îmi mai rămăseseră pe lume.