Ernest a ajuns la Cluj cu primul avion, cu telefonul strâns în mână și cu fotografia deschisă pe ecran. Avocatul lui îl aștepta deja în fața universității, cu fața palidă și un dosar sub braț. „Am verificat actele vechi”, i-a spus Sorin. „Sicriul nu a fost deschis niciodată. Identificarea s-a făcut prin obiecte personale și prin declarația Claudiei.”
În sala de festivități, Ernest a stat în ultimul rând, cu inima bătându-i în gât. Când absolvenții au început să urce pe scenă, el a căutat-o printre zeci de chipuri tinere, până când a văzut rochia bleumarin și brățara cu steluță. Fata s-a întors spre public, iar Ernest s-a ridicat fără să-și dea seama. Era Camelia. Mai matură, mai slabă, cu ochii plini de teamă, dar vie.
Când privirile li s-au întâlnit, Camelia a încremenit. A coborât de pe scenă înainte să-și primească diploma și a fugit spre ieșirea laterală. Ernest a urmat-o pe hol, strigându-i numele cu vocea unui om care își pierduse copilul de două ori. În cele din urmă, ea s-a oprit lângă o scară de incendiu, tremurând. „Nu trebuia să vii”, a șoptit. „Mi-au spus că dacă te caut, vei muri.”
Ernest a simțit că nu mai poate respira. Camelia i-a spus totul în frânturi. În noaptea accidentului, fusese scoasă din mașină de un bărbat plătit să o ducă departe. Claudia îi spusese că tatăl ei alesese să o declare moartă ca să-și salveze reputația și firma. Iulian o vizitase o singură dată, amenințând-o că dacă se întoarce, Ernest va pierde tot și ea va fi închisă într-o clinică pentru „tulburări”.
„Eu am crezut că nu m-ai vrut”, a spus Camelia, cu lacrimi pe obraji.
Ernest a făcut un pas spre ea, dar nu a atins-o fără voie. „Eu am crezut că te-am îngropat.” Atunci Camelia a izbucnit în plâns, iar omul care nu plânsese nici la propria ruină s-a prăbușit în genunchi în fața fiicei lui. Nu i-a cerut să-l ierte pe loc. I-a cerut doar să-l lase, de data asta, să nu mai întârzie.
Sorin a dus imediat dovezile la poliție: certificatul de deces suspect, plățile făcute către omul care „recunoscuse” corpul, transferurile către o clinică privată și mesajele prin care Claudia și Iulian discutau despre moștenirea Cameliei. În aceeași seară, Claudia a încercat să golească un cont și să plece din țară, dar a fost oprită înainte de îmbarcare.
Când Ernest s-a întors acasă cu Camelia, casa care fusese plină de flori albe și minciuni părea mai rece ca niciodată. Iulian a încercat să zâmbească, apoi să nege, apoi să spună că totul fusese ideea mamei lui. Camelia nu l-a privit decât o dată. „Doi ani mi-ai furat numele, casa și tatăl”, i-a spus. „Nu mai ai ce să-mi iei.”
Au urmat luni de anchete, declarații și procese. Ernest a schimbat testamentul, a retras toate împuternicirile Claudiei și a pus compania sub audit. Dar cea mai grea reparație nu era în acte. Era în fiecare cină la care el și Camelia stăteau față în față, învățând să vorbească din nou ca tată și fiică, după doi ani de doliu construit din minciuni.
În ziua în care Camelia și-a primit diploma în prezența lui, Ernest a purtat în buzunar fotografia trimisă de ea și vechiul program al slujbei de pomenire. Unul era dovada morții mincinoase, celălalt dovada întoarcerii ei. Când ea l-a îmbrățișat în fața universității, i-a șoptit: „Ai ajuns la timp.” Iar Ernest, cu ochii plini de lacrimi, a înțeles că uneori Dumnezeu nu învie morții. Doar scoate adevărul din mormântul în care oamenii răi l-au îngropat.