„Să nu mai sun mâine. Poate o obosesc.” Am citit propoziția de două ori. Numerele de pe rândurile anterioare nu erau sume de bani. Erau minutele în care vorbisem: două, unul, trei. Lângă o convorbire de opt minute desenase o floare mică. Mi-am amintit seara aceea. Mă plânsesem de o clientă dificilă, iar ea mă ascultase până la capăt.
Bunica a venit cu două farfurii și a văzut caietul deschis. Nu s-a supărat că îl citisem. A încercat să zâmbească. „Îl țin ca să nu te sun de două ori, dacă mi se pare că n-am vorbit.” Am întrebat-o despre ultima propoziție. S-a așezat încet. Mi-a spus că își dădea seama cât eram de prinsă și că nu voia să mai fie încă o grijă.
Nu avea musafiri în fiecare zi. Uneori doamna Vali venea să bea o cafea, alteori se întâlneau pe scară. Când îmi spunea că avusese lume, îmi povestea despre vizite din alte săptămâni, ca să nu mă lase cu gândul la ea. „Și tu ai viața ta”, a spus. Mi-am dat seama că nu mințea ca să mă pedepsească. Încerca să-mi facă plecările mai ușoare.
Ora șapte și zece era ora la care coboram din autobuz când locuiam la ea, în primul an de liceu. Bunicul mă aștepta uneori la stație. După moartea lui păstrase întrebarea, chiar și când eu schimbasem orașul, programul și mijlocul de transport. Pentru mine devenise un apel repetat. Pentru ea era un fel mic de a închide bine ziua, știind că cineva drag ajunsese acasă.
I-am spus că nu puteam promite să răspund la aceeași oră în fiecare seară. Nu voiam s-o liniștesc cu o promisiune pe care aveam s-o încalc până luni. Am stabilit împreună două seri în care să putem vorbi fără grabă și cum îi spuneam când eram ocupată. I-am cerut să nu mai inventeze musafiri. Dacă se simțea singură, aveam nevoie să pot auzi adevărul.
Am mâncat supa până la capăt. Apoi am rămas și la ceai, cu telefonul pus în geantă. Bunica mi-a povestit despre o femeie nouă din bloc și despre un nasture pe care nu găsea cu ce să-l înlocuiască. La început mă tot întreba dacă nu întârziam. De fiecare dată i-am spus că nu. Îmi rezervasem o după-amiază, nu o vinovăție pe care să o descarc în zece minute.
Doamna Vali a venit și ea la desert. N-am certat-o fiindcă se amestecase. I-am mulțumit că îmi spusese ce vedea și am întrebat-o cum ne puteam ajuta fără să lăsăm totul pe umerii ei. Bunica ne-a oprit când începuserăm să facem planuri ca și cum nu mai era la masă. Avea păreri, program și lucruri pe care voia să le hotărască singură. Am ascultat-o.
Caietul a rămas lângă telefon. Acum notează în el și rețete, și zile în care vrea să iasă. N-am devenit nepoata care răspunde întotdeauna. Dar, dacă îi spun că revin joi, joi revin. Iar uneori mă sună ea doar ca să-mi spună că pleacă la Vali și că nu are timp de vorbă. De fiecare dată mă bucur să aud ușa închizându-se în urma ei.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.