Când s-a aplecat să strângă farfuriile, unul dintre ei i-a apucat mâneca.
Doar suficient cât să fie umilitor.
— Hai, zâmbește, că doar de-aia ești aici, a șoptit el, prea aproape.
Pentru o clipă, toată tura ei de ani de zile a trecut prin minte: nopți obosite, clienți nervoși, jigniri înghițite.
Și promisiunea făcută odată.
— Vă rog să-mi dați drumul, a spus rar.
Liderul a râs și, într-o mișcare bruscă, i-a smuls uniforma la piept. Materialul a cedat cu un sunet sec.
Cineva a scăpat un pahar.
O femeie a dus mâna la gură.
Moș Mircea a făcut un pas înainte, dar s-a oprit.
Elena a rămas nemișcată, ținând materialul rupt.
Atunci s-a auzit clopoțelul ușii.
Bărbatul care a intrat nu părea grăbit. Purta o geacă simplă, bocanci curați, și avea o prezență care tăia aerul.
Privirea i s-a oprit direct pe Elena.
Pe mâna bărbatului care încă râdea.
— Ia mâna de pe soția mea, a spus calm.
— Și tu cine ești? a râs liderul.
Matei Mărculescu a scos telefonul și l-a pus pe masă.
— Cinci minute, a spus. Atât aveți la dispoziție să ieșiți singuri.
Matei a zâmbit. Un zâmbet scurt, fără bucurie.
— Sau află poliția, patronii firmelor voastre, și toți cei care vă știu ce faceți când credeți că nu vă vede nimeni.
Pe ecran au apărut fotografii.
Fețele celor trei s-au schimbat.
Altul a făcut un pas înapoi.
— Hai… nu e nevoie… a bâiguit liderul.
— Ba e, a spus Matei. E nevoie să învățați ceva.
În mai puțin de un minut, au ieșit din local, cu capetele plecate.
Matei s-a apropiat de Elena și și-a pus geaca pe umerii ei.
— Hai acasă, i-a spus încet.
În acea seară, „Popasul lui Mircea” a învățat că blândețea nu înseamnă slăbiciune.
Și că uneori, în spatele celei mai liniștite femei, stă un bărbat care nu uită și nu iartă umilința.