În sala de ședințe mirosea a cafea scumpă, iar eu încă aveam mâinile reci de la stația de autobuz. Unul dintre directori mi-a privit pantofii și a întrebat dacă venisem pentru postul de contabilă sau pentru curățenie. Ceilalți au râs. Am pus dosarul pe masă și mi-am tras scaunul.
Mă numesc Irina și lucrasem șase ani într-un depozit de mobilă. Când firma se închisese, rămăsesem cu un salariu neplătit și cu grija pentru sora mea studentă. Bluza albastră era singura pe care o călcasem în seara aceea. Nu venisem să le povestesc toate acestea.
Directorul financiar mi-a împins un raport: trebuia să găsesc cauza unei diferențe între livrări și încasări. După câteva minute, proprietarul, care nu râsese deloc, m-a întrebat de ce nu scriam. «Pentru că trebuie să vedem pagina șapte», i-am spus. Bărbatul care făcuse gluma și-a acoperit imediat foaia.
Acolo erau aceleași trei retururi înregistrate de două ori. Nu descoperisem o conspirație, ci o procedură proastă: magazinul și depozitul trimiteau separat aceleași documente. Am desenat traseul unei comenzi și am arătat unde trebuia oprită dublarea. Pentru prima dată, sala a tăcut fără să se uite la hainele mele.
Proprietarul nu mi-a oferit un imperiu. Mi-a propus o perioadă de probă plătită și mi-a cerut să instruiesc echipa. Am acceptat cu o condiție: evaluarea candidaților să înceapă cu proba practică. Directorul financiar și-a cerut scuze, stângaci, în fața colegilor. I-am răspuns că mă interesa cum vom lucra de a doua zi.
La primul salariu am cumpărat două perechi de pantofi: una pentru mine, alta pentru sora mea. Bluza am păstrat-o. O port și acum la interviurile la care stau de partea cealaltă a mesei. Înainte să întreb pe cineva despre experiență, îi ofer un pahar cu apă.
Poveste fictivă originală, inspirată de teme narative întâlnite în mediul online. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine ilustrativă generată cu AI.