Dinu se așeza mereu pe aceeași bancă din parc. Îi plăcea că de acolo îl vedea pe bătrânul său ciobănesc alergând după frunze, deși la întoarcere câinele pășea cu grijă, ca un domn care își amintește vârsta.
În duminica aceea, trei băieți trecuți de douăzeci de ani au coborât dintr-o mașină lucioasă. Unul și-a pornit camera. Altul a aruncat lesa goală peste alee, apoi a fluierat câinele, râzând că fostul militar nu mai e în stare să-l țină.
Animalul s-a retras sub bancă. Dinu s-a lăsat greu în genunchi lângă el. Un telefon a căzut din buzunarul băiatului care filma și a alunecat până la pantoful unei femei cu geacă verde. Când băieții au recunoscut-o, râsul s-a oprit.
Femeia era instructoarea centrului canin unde toți trei se înscriseseră ca voluntari. Le ceruse, la interviu, să explice ce fac dacă un animal se sperie. Răspunseseră impecabil. Acum le-a întins telefonul și le-a cerut să facă loc, ca să poată ieși câinele în liniște.
A doua zi, chiar băiatul care filmase i-a arătat înregistrarea coordonatorului lor. Dinu fusese chemat să spună ce ar dori de la ei. „Nu vreau să-mi aduceți biscuiți. Vreau să învățați când trebuie să vă opriți”, a răspuns el. Au început cu spălatul păturilor, departe de animale.
După șase săptămâni, Dinu a revenit cu ciobănescul. Băiatul cu telefonul s-a așezat pe iarbă și a așteptat fără să fluiere. Câinele a trecut o dată pe lângă el, apoi s-a întors singur. De data asta nimeni n-a simțit nevoia să filmeze.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.