M-am întors de la Brașov după miezul nopții. În patul fiicei mele, cuvertura era întinsă. În colțul opus al camerei, sub un cort făcut din două scaune și un cearșaf, dormea Ilinca. Lângă ea stătea ghemuită Ana, bona pe care o angajasem de numai trei zile.
Am aprins veioza și am șoptit atât de tare încât s-a auzit din hol că plătesc un om să aibă grijă de copil, nu să-l lase pe parchet. Ana s-a ridicat într-un cot și mi-a făcut semn să mă apropii de ușă.
Chiar atunci am auzit un pocnet mic, urmat de câteva picături căzute în ligheanul așezat pe saltea. Ana a ridicat degetul spre tavan. Deasupra patului se întinsese o pată umedă pe care o ascundea lumina slabă.
Când o văzuse, o scosese pe Ilinca din pat, anunțase vecina de sus și administratorul și îmi trimisese trei mesaje. Eu trecusem telefonul pe silențios la o ședință. Așteptând să se oprească apa, improvizase cortul în colțul uscat, departe de pat, chiar la cererea fetiței. În întuneric, eu trecusem pe lângă lighean fără să-l văd.
Am scos telefonul. Ultimul mesaj era fotografia Ilincăi în cort, cu un zâmbet mare și o lingură de lemn pe post de paznic. I-am cerut iertare Anei înainte să încep să mut lucrurile. Ea a ridicat din umeri. „Aș fi preferat să mă întrebați întâi.” Avea dreptate.
Dimineața, Ilinca ne-a invitat pe amândoi la micul dejun în cort. Am încăput numai dacă ne țineam capetele aplecate. Pe frigider am pus apoi numărul la care răspunde mereu cineva din familie. Ana a mai cerut ceva. Să păstrăm lingura de pază. Cică își făcuse treaba.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.