Dragoș știa de aparat. Îi permisese mamei lui să-l pună acolo, spunând că voiau să se lămurească dacă eu «ascundeam ceva». Începusem să ies mai des cu o prietenă și nu mai acceptam să răspund la fiecare întrebare despre unde fusesem. În loc să vorbească cu mine, hotărâseră să mă privească fără să știu.
Corina repeta că era casa ei. I-am spus că asta putea lămuri cine deținea pereții, nu dacă avea voie să-mi transforme camera într-un loc în care să mă simt urmărită. Dragoș mi-a cerut să vorbim mai încet. Nu le era rușine de ce făcuseră atât cât se temeau să nu audă cineva că aflasem.
N-am spart aparatul și nu l-am pus pe internet. Am păstrat lucrurile necesare pentru a putea cere ajutor și explicații despre supraveghere și despre orice înregistrare făcută. Nu voiam să-mi transform propriile momente private în imagini trimise altora ca să înțeleagă cât de grav era.
Am sunat-o pe sora mea și am plecat din casă cu lucrurile de care aveam nevoie. Dragoș a venit după mine pe hol, spunând că fuga mea dovedea tocmai că aveam ceva de ascuns. I-am răspuns că nu ascundeam nimic: plecam pentru că nu mai aveam încredere în omul care mă lăsase să dorm acolo.
Au urmat discuții cu ajutorul potrivit despre ce se întâmplase și despre înregistrări, nu o simplă promisiune că urma să fie scoasă camera. El îmi cerea să-l cred când spunea că nu văzuse nimic important. Pentru mine, faptul că hotărâse singur ce era important din viața mea privată era deja parte din problemă.
Am încheiat relația. Nu într-o ceartă de cinci minute și nici pentru că soacra nu mă plăcuse. Dragoș avusese un moment în care putea să spună nu unei idei care mă încălca. Alegerea lui fusese să se asigure că aparatul nu se vedea.
În noua locuință m-am surprins o vreme uitându-mă spre rafturi. Uneori acopeream ochiul camerei de pe laptop înainte să-mi dau seama ce făceam. Nu mi-a trecut frica doar fiindcă plecasem. M-a ajutat să locuiesc cu uși la care oamenii băteau și așteptau răspunsul.
Când mama a venit prima dată la mine, m-a întrebat unde își putea pune geanta. O întrebare atât de mică m-a făcut să plâng. Am arătat spre scaun, apoi am închis ușa. De data aceea, înăuntru eram numai oamenii pe care îi lăsasem eu să intre.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.