Femeia se numea Raluca. Avea treizeci și doi de ani și își părăsise orașul la nouăsprezece ani, după o ceartă lungă cu tatăl ei. El îi ceruse să renunțe la dans și să aleagă o meserie pe care o înțelegea. Ea plecase convinsă că, dacă rămânea, avea să-și petreacă viața cerându-i voie. Nu se mai împăcaseră cu adevărat după aceea.
Biletele erau puse în plicuri subțiri, după ani. Unele păstrau și programul spectacolului, cu numele ei încercuit. La primul fusese așezat chiar biletul de tren din fotografia pe care mi-o arătase la poartă. Raluca l-a întors de câteva ori. Nu putea să lege bărbatul care îi spusese că dansul nu o ducea nicăieri de omul care strânsese atâtea drumuri spre ea.
Într-un program era o fotografie mică, făcută de departe. Ea se afla pe scenă, cu brațele ridicate, iar imaginea era mișcată. Pe spate nu scria un discurs și nici o explicație. Numai data și ora trenului de întoarcere. Raluca a început să-mi povestească seara aceea. După spectacol se uitase în sală, deși știa că nu trebuia să-l aștepte.
Am sunat împreună la numărul de pe cartonul vânzătorului. El a confirmat că fratele său pleca uneori cu trenul și nu spunea unde. Nu desfăcuse căptușeala valizei. Crezuse că era doar întăritura veche a capacului. Când Raluca l-a întrebat de ce îi spusese că nu mai rămăsese nimic pentru ea, n-a avut un răspuns bun. Avea încă în grabă de golit camere și de închis uși.
I-am dat valiza. Nu voiam de patru sute de lei durerea ei, iar cei patruzeci pe care îi plătisem nu erau motiv să rămână fără lucrurile acestea. A insistat să mi-i înapoieze și am acceptat numai suma aceea. Apoi am pus biletele pe masă, ca să nu se îndoaie. Le-am ținut la lumină până când a putut să le așeze din nou în ordine.
Tatăl ei nu devenise prin descoperirea aceea un om care spusese mereu ce trebuia. Raluca a zis-o singură. „Dacă m-ar fi sunat după un singur spectacol, mi-ar fi fost de ajuns.” Am înțeles că biletele o ajutau, dar nu înlocuiau anii în care se simțise respinsă. Iubirea ținută într-o valiză putea să existe și, în același timp, să fi ajuns prea târziu la cel care avea nevoie de ea.
Ne-am mai văzut după câteva săptămâni, când m-a invitat la un spectacol mic. Am stat în sală cu sora mea. Raluca ne-a făcut un semn discret la final. Înainte să se ridice cortina, m-am uitat fără să vreau spre locurile din spate. Mi-am imaginat un bărbat cu o valiză la picioare, fără să știu dacă acolo stătuse vreodată.
Valiza nu a ajuns pe balconul meu. Raluca a păstrat-o lângă dulapul în care își ține costumele. A lăsat panglica verde la mâner și a reparat încuietoarea. Ultimul mesaj primit de la ea era o fotografie cu un bilet nou, încă netăiat. „Pe acesta i l-aș fi dat în mână”, mi-a scris. Am închis telefonul și am sunat-o pe mama.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.