Țineam foaia cu numărul de telefon și căutam un cui în poartă când vecinul a lăsat coșul cu mere jos. «Mai stați o zi», mi-a spus. Credeam că încearcă să-mi recomande un cumpărător. Casa mamei era goală de doi ani și eu obosisem să plătesc pentru o tristețe în care nu mai intram.
În curte rămăseseră două ghivece crăpate și banca pe care îmi făceam temele. Fiica mea strângea perdelele, iar eu verificam actele. Ne propuseserăm să terminăm repede. Mi-era teamă că, dacă rămâneam prea mult, aveam să aud iar glasul mamei chemându-mă la masă.
Vecinul nu vorbea despre bani. Mi-a cerut să merg până în fundul grădinii, unde mama păstrase un petic de pământ neatins. A ridicat o scândură de pe o cutie metalică și mi-a întins un caiet. Pe prima pagină era numele meu, scris cu literele ei mari, aplecate spre dreapta.
În caiet se aflau rețetele pe care le cerusem mereu la telefon, dar și lucruri mărunte: când înflorise caisul, ce făcuse fiica mea în prima vacanță la țară, ce mi-ar fi spus mama în zilele grele. Îl scrisese după ce se îmbolnăvise și îl lăsase vecinului, rugându-l să mi-l dea când puteam să-l citesc.
Nu am renunțat pe loc la vânzare. Am rămas însă o noapte și am citit cu fiica mea la masa din bucătărie. Dimineața am vorbit despre ce ne permiteam cu adevărat. Am hotărât să amânăm, să reparăm acoperișul și să încercăm un an de weekenduri acolo, înaintea unei decizii definitive.
În primăvară am făcut prima plăcintă din caiet. Nu mi-a ieșit ca a mamei, iar fiica mea a râs că asta era partea frumoasă: urma să avem și greșelile noastre în casa aceea. Anunțul a rămas într-un sertar. Lângă el, un plic cu semințe pe care le-am pus în grădină împreună.
Poveste fictivă originală, inspirată de teme narative întâlnite în mediul online. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine ilustrativă generată cu AI.