La petrecerile prietenilor lui Șerban nu mi se spunea Cristina. Eram „Untuleț”. Prima dată am râs și eu. Apoi mi-am ales rochii în care să par mai subțire, fiindcă eram sigură că despre corpul meu era vorba. Soțul meu spunea doar că era o prostie veche.
La aniversarea lui Răzvan au strigat iar porecla, exact când îmi trăgeam scaunul. Am pus cuțitul de unt lângă farfurie și am întrebat cât am putut de calmă: „Îmi spune și mie cineva de ce e așa de amuzant?” Doisprezece oameni au descoperit deodată modelele feței de masă.
Răzvan și-a desfăcut portofelul. A scos un bon îndoit până se făcuse moale la colțuri. L-am recunoscut după o pată violetă. Era din prima mea seară în bucătăria cantinei unde ne cunoscuserăm, înainte să am restaurantul meu.
În seara aceea rămăseseră fără bani pentru mâncare. Fiindcă îmi era rușine să le spun că plătesc eu, le dusesem pâine caldă și unt, chipurile din partea casei. Pe bon scrisesem să mi se oprească suma din bacșiș. Așa mă trecuseră în telefon ca să țină minte cine îi ajutase.
„Și niciunul nu s-a gândit să-mi spună?” i-am întrebat. Porecla fusese duioasă pentru ei și apăsătoare pentru mine. Șerban s-a întors pe scaun. Îi spusesem de atâtea ori că mă deranjează și de fiecare dată el hotărâse, în locul meu, că nu merită discuția.
Răzvan mi-a dat bonul. La următoarea întâlnire m-a prezentat cu numele meu și mi-a povestit întâmplarea până la capăt în fața celor noi. De atunci, pe ușa bucătăriei mele stă bonul înrămat. Sub el scrie Cristina. Așa îmi place să aud când intru într-o cameră.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.