La șapte fără două minute auzeam cele două perechi de tălpi pe scară. Irina mi-i lăsa pe gemeni cu pupici și cu o pungă de covrigi, iar eu îi duceam la grădiniță după ce ne certam puțin pe culoarea cănilor.
De patru luni nu mă mai întrebase nimeni dacă îmi convenea. Joia aceea aveam o programare la croitorie pentru prima rochie făcută pentru mine după ani întregi. Tocmai strângeam ghetuțele roșii când am auzit-o pe Irina la telefon, încă pe palier.
„Mama oricum stă acasă. Pe ea putem s-o trecem la toate diminețile.” Am ieșit cu ghetuțele în mână. Fiica mea și-a acoperit telefonul cu palma. Cred că aștepta să închid ușa la loc și să ne prefacem amândouă că n-am auzit.
Am rugat-o să intre. I-am arătat calendarul de lângă frigider. Lunea aveam repetiție la cor și lipseam de șase săptămâni. Miercurea o duceam pe vecina mea să-și vadă soțul la centru. Pentru toate scrisesem cu creionul „altă dată”.
S-a așezat pe un scaun mic, cu genunchii până la bărbie. Încerca să convingă angajatorul să-i dea o tură fixă. Își făcuse socotelile în jurul meu, fără să-mi spună nici că risca să piardă postul, nici că mă socotise disponibilă zilnic. Pentru prima oară am pus pe masă amândouă calendarele.
Au rămas ale mele marțea și vinerea. Joia aceea am ajuns la probă, iar nepoții au venit seara să-mi vadă rochia. „Unde te duci așa frumoasă, buni?” m-a întrebat unul. „La cor.” Irina le-a făcut semn să mă lase să ies prima pe ușă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.